Malaezia - Borneo

Din varii motive, în Borneo a fost doar Pinguinul, dar nu vă  îngrijoraţi, Pinguina va reveni în episodul următor. Din păcate, din această aventură nu mai am decât o singură poză, căci cardul de memorie s-a stricat şi nu mai este recunoscut de calculator. Sper să îl recuperez la întoarcerea în ţară, am văzut că există nişte firme care desfac chip-ul de pe card şi îl citesc.

Să încep cu puţine informaţii despre locaţie: Borneo este o insulă prin care trece Ecuatorul, este a treia ca mărime din lume, fiind împărţită între Malaezia şi Indonezia (în mare, căci pe undeva pe acolo se află şi Brunei, o ţară minusculă, dar bogată). Este plină de junglă şi este locul unde au existat celebrii vânători de capete.

Am ajuns în Borneo pe după amiază, cu avionul, aceasta fiind singura cale de acces (nu exista curse cu vaporul între Malaezia continentală şi Borneo). Aici am avut norocul să descopăr ca am avut ghinion: la intrarea în Borneo se ştampilează iar paşapoartele (deşi nu treci în altă ţară, dar au şi oamenii ăştia un soi de autonomie), iar durata şederii este până la expirarea duratei de şedere în Malaezia (normal, de altfel). Aşa am văzut că nenea de la paşapoarte scrie acolo şedere maxim până în 20 decembrie, adica peste doar 6 zile... Păi cum aşa, întreb eu, că doar noi, românii, avem şedere de 90 de zile şi eu abia intrasem de mai puţin de o lună? Păi uite aşa,  îmi zice el, că la tine în paşaport ştampila arată şedere maximă de 30 de zile...  se pare că cei de la intrare au greşit. Deci, noroc că am văzut, că altfel era groasă, că n-aş fi ştiut că trebuie să plec şi cine ştie ce amenzi mai încasam.

Oraşul este destul de mic şi respiră un aer exotic: florile de la marginea drumului sunt orhidee de toate felurile, iar în canale, în loc de şobolani, poţi admira mişunând varani uriaşi (au aproape un metru, cu tot cu coadă). Din câte am înţeles eu, localnicii, dacă îi văd, îi aleargă şi îi mănâncă.

Prima activitate notabilă a fost vizitarea centrului de reabilitare al urangutanilor. Urangutanul este o fiinţă foarte asemănătoare cu omul din punct de vedere genetic (97% din ADN este comun, spre comparaţie, cimpanzeul având 99%), are mâinile lungi şi face pipi pe tine dacă stai sub el. În sălbăticie, pe lângă pipi, mai aruncă şi cu crengi în oameni (oamenii sunt un duşman natural al urangutanului, unii încă îl mai vânează şi îl mănâncă). Vizita nu a fost prea interesantă, am văzut urangutani cam cum se văd şi la zoo, doar că era "cuşca" mai mare, aşa că i-am văzut mai de departe. Cuşca între ghilimele pentru că nu era nicio cuşcă, dar faptul că sunt puse fructe de mai multe ori pe zi în anumite locuri îi ţine prin preajmă ca şi cum ar fi într-o cuşcă.

Apoi am fost într-un sat de vânători de capete. Mă rog, de urmaşi de urmaşi de urmaşi de vânători de capete. Am fost doar doi turişti în prima zi, eu şi un neamţ gras, pe la vreo 50 de ani, dar foarte în formă. Am rămas uimit când l-am văzut cum mergea prin junglă şi cum îşi ţinea echilibrul pe butuci având într-o mână un aparat foto de vreo 10 kile (cu trepied cu tot) şi-n cealaltă un rucsac cu vreo 15 kile de lentile. Omul era pentru a mia oară în Borneo, avea pasiunea fotografiatului de animale. După cum zicea el: a divorţat şi a decis să se distreze în viaţă în loc să se apuce de băut :))), aşa că s-a apucat de excursii în locuri îndepărtate.

Satul este, de fapt, o singură casă lungă, unde locuieşte toată lumea la comun şi care poate ajunge pană la 500 de metri (deşi cele mai multe au undeva pe la 200). Satul pe care l-am văzut eu nu era 100% tradiţional, astfel că pe lângă casa lungă mai erau şi câteva case individuale, unde locuia câte o singură familie.

Mă aşteptam să văd o adunătură de primitivi locuind în condiţii mizere, bărbaţi în chiloţi de piele sau tanti cu ţâţele pafară, dar nu a fost chiar aşa. Bine, am văzut o babă cu podoabele la liber atârnându-i până la buric, dar, în rest, lumea părea normală. Standardul de viaţă, educaţie şi curăţenie este comparabil cu cel din satele româneşti, excepţie făcând curentul electric, care este disponibil doar câteva ore pe zi. Lampa lui Ilici nu a ajuns şi până în mijlocul junglei, aşa că oamenii utilizează un generator. Au şi TV prin satelit şi chiar şi calculatoare pe care puradeii joacă NFS şi alte alea. Sunt ceva mai izolaţi decât majoritatea sătenilor noştrii, căci drumul până la cel mai apropiat oraş implică vreo jumate de oră cu barca şi încă vreo două cu maşina, dar asta nu pare să-i deranjeze prea tare. Ocupaţia principală este agricultura, la care se adaugă vânătoarea şi culesul fructelor sălbatice. Cel mai preţios fruct sălbatic este durianul: este in fruct imens, cam căt un pepene verde de dimensiuni medii, care creşte direct din scoarţa copacului şi pute de nu se mai poate. Pute atât de tare, încât este interzis să intri cu el în hoteluri.

Casa este construită în stil vagon, pe o parte se afla camere mari (câte una de familie) iar pe partea ailaltă, un hol imens unde se adună lumea la taclale şi băut. În mod tradiţional, camera mare a fiecărei familii nu este compartimentată, astfel că anumite lucruri nu se pot face de faţă cu copii. Pentru acestea, există "casa de vacanţă", anume nişte barăci unde mai înoptează părinţii când se duc la câmp sau la pescuit şi e prea departe să se mai întoarcă în fiecare zi. Eu sunt convins că regula asta cu casa de vacanţă e mai nouă, căci munca câmpului este ea în sine o activitate mai recentă (înainte se bazau doar pe vânătoare şi cules), iar la pescuit, dacă se mergea, nu se mergea cu nevastă cu tot, care avea treaba ei acasă. Dar astea sunt supoziţiile mele. Oricum, şi la noi la ţară există aceiaşi problemă.

În mod tradiţional, casa era construită pe nişte stâlpi, din câte am înţeles eu pentru apărare. Sub casă, printre stâlpi, erau crescute animalele (porci, găini). Vă daţi seama în ce putoare dormeau oamenii ăia...

Din câte ni s-a povestit, pe vremuri, bărbaţii nu erau bărbaţi şi nu se puteau căsătorii până nu făceau rost de un cap de duşman. Treaba asta era la propriu, chiar trebuiau să aducă un cap tăiat acasă, pe care îl afumau timp de 24 de ore (asta ca să nu se supere spiritul mortului prea tare şi să-i bântuie după aia) şi apoi îl puneau la păstrat atârnat de o sfoară în faţa uşii, ca dovadă vie (mă rog, moartă) a faptelor de eroism. Fetele aveau o misiune mai uşoară pentru a-şi câştiga dreptul de a se căsători: să ştie să coasă.

Toată vânătoarea asta de capete nu avea doar scopul de a face din băieţei bărbaţi: lupta pentru teritoriu între sate era destul de acerbă. Având în vedere că pe vremuri nu se practica agricultura, oamenii aveau nevoie de un teritoriu imens unde să vâneze şi să culeagă diverse fructe şi verdeţuri. Şi uite aşa, când spaţiul devenea prea strâmt, un sat se hotăra să invadeze teritoriul vecin, omorând cât mai mulţi războinici din satul atacat, între timp făcând rost şi de mult râvnitele capete. Femeile şi copii erau scutiţi de pedeapsa capitală, deşi probabil că erau destule victime colaterale, având în vedere că atacul se dădea noaptea. Animalele de sub casă foloseau şi drept alarmă de invazie, întrucât se pare că începeau să guiţe, behăie, cotcodăcească etc în momentul în care inamicii încercau să se strecoare pe sub casă. Probabil că ar fi fost mai bine pentru ele să tacă din gură, deoarece prima apărare în caz de invazie era aruncarea cu apă fiarta sub casă, printre şipcile din podea, opărind astfel tot ce se afla acolo, inclusiv sistemul de alarmă.

Arma tradiţională de vânătoare (atât pentru capete, cât şi pentru animale) este blowpipe-ul, sau suflo-ţeava (încerc şi eu să fiu la modă, am observat tendinţa de românizare a tuturor cuvintelor  :). Suflo-ţeava e un soi de ţeavă cu cornete sau pix cu hârtie mestecată din copilăria noastră, diferenţa fiind că are 2 metrii şi că săgeţile sunt otrăvite. Am tras şi noi cu suflo-ţeava şi am fost declaraţi campioni de către ghidul nostru, care ne-a zis că în 12 ani nu a mai văzut aşa performanţe de la prima încercare. Să fi încercat omul să-şi mărească bacşişul de la urmă...?!

Pe lângă vânătoarea de capete, specific acestor oameni sunt şi tatuajele, care, evident, au fiecare semnificaţia lor. În prezent, doar bătrânii mai au tatuaje multe, tinerii nefiind foarte interesaţi să îşi tatueze tot spatele sau gâtul cu motive tradiţionale. Din păcate, nu mai am pozele :(((...

La întoarcerea din junglă ne-am oprit pe la ghid pe acasă, care, printre altele, ne-a arătat râul din spatele casei, unde trăiesc crocodili. Cică de regulă sunt doar crocodili mici, că cei mari se feresc de oameni şi nu stau prin sate. Cu toate astea, din când în când, mai apar şi cei mari care mai mînâncă câte un om-doi. Interesant este că după ce este păpat un sătean, nimeni nu mai intră în apă la bălăceală o vreme, curajul revenindu-le după îndelungata perioadă de 2-3 zile. Asta mie mi s-a părut prea de tot... cum să te bălăceşti în apa cu crocodili? Şi, mai mult, cum să te bălăceşti în locul unde alaltăieri a fost mâncat cineva?! Şi uite aşa se fac vreo câteva zeci bune de victime pe an... Trebuie spus că o parte din ele sunt victime care se bălăceau de plăcere, însă mulţi alţii sunt nevoiţi să intre în apă pentru a pescui, că altfel nu au ce mânca...

Ultima distracţie din Borneo a fost un parc naţional unde poţi vedea diverse animale mergând libere printre turişti: maimuţe de mai multe feluri, porci mistreţi, şopârle de toate felurile şi, dacă ai noroc, şerpi. Dar mai bine las pozele să vorbească... ah, am uitat, pozele nu mai sunt :( şi acum plâng după ele... Să mă laud puţin? Ca să ajung acolo, a trebuit să iau o barcă cu motor care a navigat pe un râu plin de crocodili si, mai apoi, pe o mare destul de agitată. Dar am zis şi eu asta ca să mă laud, căci adevărul trebuie completat şi cu faptul că drumul ăsta e foarte umblat, sunt bărci cam la 15-20 de minute, aşa că cel mai probabil nu e niciun crocodil prin zona aia de râu :))).