Următoarea destinație a fost Mercedes, care a fost casa noastră pentru doar o noapte, întrucât noi voiam, de fapt, să ajungem în rezervația Esteros del Ibera, renumită pentru animalele ei, printre care și capibara, cel mai mare rozător din lume.
Destinația este faimoasă, dar nu mulți își fac curaj să ajungă pe aici, și nu din cauza primejdiilor, ci din cauza dificultății cu care se ajunge până acolo. Să vă explicăm cum am făcut noi: am călătorit vreo 15 ore ca să ajungem în Corrientes, apoi am așteptat vreo 4 ore în autogară ca să găsim un alt autobuz cu care am mers încă vreo 4 ore până în Mercedes. De aici trebuia să luăm încă un alt autobuz sau, la un preț mult mai piperat, un jeep, cu care să mai facem vreo câteva ore până în satul cu rezervația.
Ne-am oprit mai întâi în Mercedes, orașul de lângă satul de lângă rezervație. Oprirea am facut-o mai mult de nevoie decât de voie, căci orarul autobuzelor era cam aiurea, așa că am decis să rupem călătoria în două și să ne și odihnim nițel. Am găsit o cazare extrem de scumpă, dar cum nu prea aveam de unde alege, am stat acolo. Seara, ne-am hotărât să mergem la restaurant pentru că urma să fie, probabil, ultima șansă de friptură argentiniană autentică. Din păcate, restaurantul n-a fost grozav, dar măcar a fost scump.
A doua zi, am plecat spre satul cu pricina, iar drumul a fost de poveste… de poveste de groază. Patru ore de mers cu o hodoroagă de autobuz pe un drum cu mult, mult, mult praf fin-finuț… parcă și acum îl mai simțim… cred ca pe bagaje mai sunt urme, căci praful, așa de fin-finuț cum era, a intrat în țesătură. În patru ore am înghițit tot atâta praf cât berbecuț ar mânca Pinguinul într-o zi bună. Aveam nările negre, hainele gri, bagajele gri și ce bine că făcusem baie pe cap… Dar destul cu plângerile, că ajunsesem deja în rezervație și pe marginea drumului vedeam păsări de toate felurile, pe care nu le mai vazusem niciodata, unele chiar caraghioase, iar prin hățișuri, parcă zăriserăm deja niște porcușori comici cu mustăți: faimoșii capibara. Totul anunța o aventură frumoasă, cu parfum de poveste. Ne-a plăcut mult de tot aici și veți înțelege și voi imediat de ce.
Am plecat mai întâi să căutam cazare. Și am tot căutat vreo 2 ore când unul, când altul. În cele din urmă, am ales o cazare frumoasă, curată și cu 2 câini cât toate zilele care aveau chef de joacă. Pinguina, câino-fobă, a trecut și de acest test, reușind să fie extreme de calmă în preajma lor.
Distracția principală de aici a fost să mergem să vedem capibara în habitatul lor natural, câțiva crocodili mici (2,5 – 3 metri maxim) și o mulțime de păsări care mai de care mai maiestuoase, mai colorate și mai mândre. Am văzut păsări de toate mărimile și culorile, le-am pozat și noi cum am putut cu aparatul nostru de buzunar, nu prea bun pentru pozat păsări. Capibara sunt ca niște porcușori amuzanți care mișcă mustățile în continuu și se lăfăie la soare prin vegetația luxuriantă din împrejurul lacului. Din când în când mai fac și câte o baie în nămol sau în apă. Sunt tot timpul însoțiți și de odrasle drăgălașe. Un amănunt picant din viața rozătoarelor capibara este că masculul poate avea mai multe consoarte și, el joacând rolul de cap al familiei. Peste drum de ei am găsit niște păsări care, dimpotrivă, trăiesc toată viața cu un singur partener și își sunt fideli. Ca sa vezi treabă! Ce ți-e și cu animalele astea !
(de ce o fi ales Pinguina poza asta unde Pinguinul pare drogat???)
pentru ca arata ca un soare drag :)
Veselia nostră a fost completată și de ce credeți voi? În dulcele stil argentinian, de grătar sau parrilla, dar nu de la restaurant ci de la noi din curte. Cei de la hotel puneau la dispoziție un grătar, dar trebuia să-ți cumperi tu cele trebuincioase : cărbuni, carne etc. Am găsit și măcelăria din sat, unde un nenea cam șugubăț ne tot punea întrebări. Am cumpărat ce ne-a poftit inima, inclusiv niște chorizo (cârnați) proaspăt făcuți. Nenea tocmai îi făcea când i-am călcat noi pragul. Și ce bun fu totul ! Dar să povestim pe-ndelete, că așa e bine și frumos: bărbatul a făcut focul, a avut grijă de el, femeia a condimentat carnea, barbatul a întors hălcile de pe o parte pe alta până au îmbrăcat o primeneală apetisantă maroniu-aurie. Sfârâiala și mirosul îi înebuniseră pe cei doi câini, care tot dădeau târcoale. Nici să gustăm nu era cu puțință, că săreau pe tine să-ți ia bucățica… Am fi vrut să mâncăm în grădină, lângă grătar, sub cerul înstelat, dar nu se putea, căci capetele celor doi câini ajungeau cu ușurință pe masă si riscam să ne mănânce direct din farfurie. Așa că am mâncat în cameră...
(o inima de chorizo pentru Pinguina... how sweet!:)
(chorizo = carnat de porc)
(O exemplificare a teoriei relativitatii: carnea pare putina, dar nu e asa:
berea este mare, sticla are 1 litru!)
Și apropo de câini: trebuie să îi mai bârfim nițel. Am plecat într-o seară să luăm niște carne de grătar. Ăl' mai tânăr s-a luat după noi și noi tare ne-am mai bucurat, căci am presupus că ne va apăra de câinii vagabonzi care impânzeau satul. Și cum ajungem noi la prima intersecție, răsar 4 câini vagabonzi. Ăsta micu' se duce țanțoș, cu coada sus, în pas vioi, către ei să vadă el care-i treaba. Vagabonzii se ridică de jos și încep să latre, la care amicul nostru se ascunde după noi... apoi dus a fost, abandonându-ne în mijlocul cetei de vagabonzi.
Ne-am distrat la grătare de vreo câteva ori până am plecat înapoi spre Merces și de acolo, aventură mare ca să trecem în Brazilia. Am fost nevoiți să ne oprim iarăși în orașul argentinian de graniță, Puerto Iguacu, cel cu ploșnițele, întrucât n-am vrut să luam autobuzul direct din Brazilia, pentru că biletele de autobuz sunt mult mai scumpe decât în Argentina. Plus că serviciile argentiniene sunt net superioare celor braziliene. Am mers vreo 24 de ore cu autobuzul din Puerto Iguacu până la Rio de Janeiro. Undeva pe la amiaza a început să ni se arate și vestitul Rio: mare, viu, colorat, murdar: cam la asta te aștepți de la Rio și cam asta și primești. Poate că te aștepți să fie și foarte spectaculos, însă nouă din autobuz nu ni s-a părut așa, dar poate nu văzusem noi încă ce trebuia.
