Emiratele Arabe Unite - Al Ain şi Abu Dhabi

Al Ain

În Al Ain ne-am continuat căutările dedesupturilor culturii arabe, deşi începeam să bănuim că Emiratele  nu sunt cel mai bun loc pentru a face asta.

Şi uite-aşa ne-am afundat şi mai tare în deşert şi am ajuns, după o excursie de vreo 2 ore, în Al Ain, un oraş cu un nume mai cilibiu şi mai de poveste. Am ales cel mai ieftin hotel din oraş, bine, ieftin e mult spus, pentru că a avut acelaşi preţ cu cele din Dubai. Dar condiţiile aproximative nu au dezamăgit rangul de ieftinătura numărul unu a metropolei.

Ne-am deplasat trupuşoarele leneşe tocmai până în în Al Ain ca să vedem şi noi cum arată un târg de cămile şi nişte oaze. Dar, mai întâi, am fost pe la muzeul şeicului Zayed, fondatorul Emiratelor, cel mai iubit şef de stat din lume, poate totuşi după Kim Jong Il :))) Omul ăsta este atât de iubit pentru că a avut decenţa să ia banii de pe petrol şi să-i investească în dezvoltarea ţării, şi nu să-i bage (doar) în buzunarul propriu. Aşa că este privit ca un sfânt, iar la mormântul lui se recită Coranul 24/7. La muzeu ne aşteptam să vedem bogăţii nemăsurate, că doar era fosta reşedinţă a unui şeic de stat petrolier. Şi când am ajuns acolo, surpriză: aici locuise înainte de descoperirea petroului, aşa că am găsit o sărăcie aproape lucie. Ăi mai norocoşi din casă, adică el şi copiii, posedau, pe lângă un pătucean cu baldachin, şi câte un dulap de haine. Cel mai valoros obiect din palat era un fel de cafetieră imensă şi frumos ornată. În rest, câteva perne aruncate pe jos şi cam atât.

(cortul unde se primeau oaspeţii)

(camera de consiliu)

(camera de om important, cu pat şi dulap)

(camera şeicului şi a nevestei sale)

(El, şeicul, the one, Părintele EAU)

(actualul şeic, fiul lui "El, şeicul")

De aici am plecat spre oază... entuziasmul era maxim: urma să vedem o oază adevărată, wow! Păi câte filme n-au fost cu oazele minunate! Se desfăşurau şi în faţa ochilor noştri minuni nebănuite: cărare, palmieri, palmieri, palmieri, palmieri, cărare, cărare, cărare, palmieri, palmieri, palmieri... A naibii oază! Arăta peste tot exact la fel, şi am tot mers din cărare în cărare până ne-am pierdut de ne tot întrebam dacă vom mai ieşi vreodată din labirintul ăsta de cărări şi cărăruţe... venea şi noaptea, ştiam că se închide oaza pe înserat şi ne tot imaginam cum o fi să dormi sub palmier:D dar noi aveam cel mai ieftin hotel din oraş, aşa că vroiam cu disperare să ieşim de acolo. Oaza era, de fapt, o plantaţie de curmali: arăta cam ca o livadă de meri, dar cu palmieri (curmalul este un soi de palmier, noi nu ştiam asta, dar acum am aflat şi noi). Este o formă de agricultură practicată de multă vreme prin zonele astea: oamenii găseau câte o oază (multă verdeaţă în mijlocul deşertului întreţinută de vreun rezervor subteran de apă), o defrişau şi o umpleau de curmali.

(Oaza - mulţi palmieri şi multe cărări ca astea)

Am reuşit să ieşim până la urmă din măreaţa oază şi ne-am dus direct la muzeul de istorie. Aici musai urma să descoperim tot ce era de descoperit despre cultura arabă! Ei bine, şi aici norocul a fost doar pe jumătate: cultura arabă din Emirate începe acum doar câteva sute de ani cu nişte beduini amărâţi despre care se ştiu puţine lucruri, adică cam tot ce ar fi de ştiut. Informaţiile mai bogate (ca de altfel şi marea parte a muzeului) începe cu anii 1900, când pe aceste meleaguri locuiau nişte oameni care se ocupau cu pescuitul perlelor. Apoi au inventat japonezii perlele de cultură şi toată ţara a dat faliment. După aia s-a descoperit petrolul şi ştiţi şi voi ce s-a întâmplat fără să fie nevoie să mergeţi la muzeu. Toate astea sunt prezentate prin intermediul unor exponate oarecum plictisitoare (costume, oale, cuţite etc.) dar şi printr-un documentar TV. Trebuie să stai comod pe un scaun pentru a urmări documentarul, astfel că vocea suavă a prezentatorului a purtat-o pe Pinguină către nişte tărâmuri de poveste atât de îndepărtate, încât aproape a sforăit.

(pe oasele astea învăţau cei mici să scrie)

După aşa o "aventură" am zis să ne ospătăm, consumaserăm ceva energie să ieşim din oază, iar muzeul subsese până şi ultima urmă de vlagă, aşa că am poposit la un stand cu shaorme şi ne-am luat câte 3 de căciulă... eee, parcă şi vedem nişte strâmbături din nas cu "aştia-s chiar haplea... cum să-ţi iei, frate, 3 shaorme???" well, la ei, shaormale sunt mult mai mici decât la noi, aşa că vreo 3 de acolo fac cam cât una mare de la noi. Plus ca Pinguina a avut o comandă mai de domniţă: 2 shaorme cu carne şi un falafel, un fel de la shaorma vegetala (falafel sunt nişte chifteluţe vegetale). Am "inhalat" mâncarea şi ne-am culcat.

A doua zi ne-am prezentat frumos la un târg de cămile:) De câte ori în viaţă poate cineva să spună: Azi mă duc la un târg de cămile, ne vedem diseară:)) Ei bine, ne-am tot repetat şi noi refrenul ăsta în cap, uluiţi puţin de activitatea pe care urma s-o întreprindem. Eram şi puţin timizi pentru că urma ca toate privirile să fie aţintite asupra Pinguinei, căci, conform informaţiilor noastre, oamenii de acolo nu prea văd femei din Vest şi atunci boldesc tare ochii să vadă "minunea". A fost holbare, da nu mai mult decât obişnuitul deja holbat chinezesc, aşa încât n-am avut prea mare stres cu asta:) Plus că Pinguina, cu mâneci lungi şi pantaloni lungi, a avut parte de o concurenţă neloială sub forma unei domniţe îmbrăcată în maieuţ şi pantalonaşi scurţi, care se unduia nepăsătoare prin faţa privirilor băloase pozând cămilele.

Am ajuns la cămiluţe şi am tot fost invitaţi, ba de unu, ba de altu la ei în ţarc să vedem şi să pozăm cămilele. Ca oamenii păţiţi - nimic nu e gratis pe lumea asta - am tot strâmbat din nas, am dat din mâini, ne-am codit, ne-am învârtit până am ajuns la un nenea în ţarc şi l-am întrebat cât vrea ca să-i admirăm cămilele. Omu a zis: No money, no business. Atât ne-a trebuit că animalele au şi rânjit la blitz, am pus şi noi repede mâna pe cămilă ca să părem viteji în poze şi am şters-o. La următorul ţarc, o grămadă de bărbaţi ne-au înconjurat şi ne-au tot invitat să intrăm şi să facem poze cu animale. De data asta am zis să mai lăsăm şi noi garda jos, că omu de dinainte a fost draguţ şi n-a vrut bani pe 2 poze, că prea suntem noi suspicioşi tot timpul... am intrat, am rânjit la aparat, am ieşit şi pac: dă-mi 100 de dirhami pentru poze:))) asta e cam 100 de RON... Pinguinul a zis: fugi d aici, de unde şi până unde 100 de dirhami??? Ăla a zis OK... 20:))) Pinguinul, neînduplecat, i-a pus o monedă de 1 dirham în mână şi duşi am fost.

(Pinguina şi cel mai simpatic vânzător de cămile)

(noi doi sfioşi puţin)

(în ţarc la oamenii lacomi)

(aici, în "Piaţa Centrală" a târgului, au loc negocierile)

Ne-a mai urmărit un tip pe acolo, da a zis că no business, aşa că ne-a mai însoţit preţ de câteva minute şi ne-a lămurit care-s cămilele de curse şi care-s alea de carne... oops, dap, oamenii ăştia papă şi cămiluţe... Le folosesc şi la curse, în loc de cai, vezi cămile alergând cu limboiul scos. Şi aleargă, şi aleargă, preţ de vreo 10 minute cursa, cu picioroangele sus, iar un nenea îşi dă duhul comentând despre apriga confruntare. Auzi din când în când: "Alaaaaaaaaaah! Alaaaaah!":)))))) Şi uite aşa, cămila de pe locul 3 trece în faţă!

Şi câteva poze cu Al Ainul:

Abu Dhabi


Abu Dhabi este capitala Emiratelor Arabe Unite şi centrul celui mai bogat emirat din ţară. Eee, ce-am fost noi boieri la Dubai, am fost regi la Abu Dhabi! Hotelul ales a fost minunat, cel mai bun de până acum din excursia noastră: floricele peste tot, miros de parfum în tot hotelul, cel mai mare şi mai moale pat din lume, 100 de perne, curăţenie impecabilă, cele mai mici detalii, precum afişarea programelor lângă telecomandă, foarte bine puse la punct. Am fost extrem de mulţumiţi de acest hotel, mai ales că dispunea şi de facilităţi precum: saună, piscină, sală de sport etc. Ne lăudăm şi noi, dar nu ca să ne lăudăm, ci ca să arătăm că putem fi şi mulţumiţi de cazare, după cinşpe episoade în care ne-am tot plâns, ba de una, ba de alta. Uite aşa, să nu creadă lumea că suntem nişte sclifo.

Acu că v-am făcut invidioşi cu cazarea, să vă spunem şi ce-am făcut în minunatul Abu Dhabi. În primul rând, ne-am plimbat... dap, ne-am plimbat. Ştim că nu pare mare schemă, dar cum în Dubai era imposibil să te plimbi pentru că nu existau trotuare, Abu Dhabi e mult mai "normal" şi mai prietenos. Mai mult, am văzut şi lume pe stradă. Mai văzusem şi în Al Ain, dar nu se pune pentru că nu e un oraş de proporţiile celor două.

Am punctat şi aici cel mai mare şi mai tare mall din oraş... ce să faci, d-le, dacă astea sunt atracţiile?! Facem şi noi ce scrie la carte:)))

Am fost să vedem şi o super atracţie: cultural heritage village. Am zis că am dat lovitura: acu chiar aflăm tot despre locul ăsta. Vai, vai, cum a fost! Un părculeţ jalnic, în care erau expuse câteva corturi, case tradiţionale şi nişte ateliere în care meşteri, ba ţesători, ba tăbăcari, trebuiau să ne arate cum lucrează ei tradiţional. Chestia e că meşterii nu prea erau pe-acolo, aşa că mai mult am văzut cum se trage chiulul tradiţional. Prin urmare, cea mai cea atracţie de la târg a fost un leagăn la care pofteau toţi copiii şi la care a poftit şi Pinguina. Şi ce s-a mai distrat!

Continuând cu distracţiile, trebuie spus că am făcut Anul Nou în Abu Dhabi. Şi l-am făcut în stil mare: cu produse de la shaormăria din colţ :))) Acolo, la Lebanese Flower, am mâncat cea mai bună shaorma mâncată vreodată şi cel mai bun pui la rotisor din câţi există. Exagerăm puţin, dar oamenii chiar ştiau ce fac... de aia aveau şi clienţi gârlă de fiecare dată când ajungeam pe acolo. Ni s-au scurs ochişorii după puiul minunat vreo câteva zile, dar am decis să-l hăpăim de Anul Nou. A fost o alegere minunată: puiul în sine a avut un gust minunat, cu o crustă aurie de-ţi plouă-n gură numai cât îl vezi, o carne extrem de fragedă şi înmuiată în miresme nebănuite. Pe lângă pui am primit şi cartofi prăjiţi, lipii, murături, sos de usturoi, ceapă, ardei şi o tăviţă cu un fel de pastă de susan. Ce să mai lungim vorba şi povestea, că iar ni se face foame, a fost o demenţa puiul ală! Şi a costat numai vreo 30 şi ceva de RON. Festinul nostru a fost stropit de şampanie pentru copii (că alcool nu se găsea), aşa că la 12 jumate eram deja în pătucean, cu burţile dolofane, visând deja la ziua următoare la Ferrarri World şi trenuleţul cel mai rapid din lume: 240 de km/h.

Aşadar, în prima zi a Noului An, noi ne-am sculat cu noaptea-n cap (pe la 8.30 :))) şi ne-am dus mai întâi la o moschee enormă. Ajunşi acolo, am fost impresionaţi de mărimea moscheei, dar şi de frumuseţea ei. Surpriza numărul 12 a fost când Pinguina a trebuit să arunce pe ea o robă neagră, largă de tot şi extrem de lungă. Pentru cap avea din dotarea personală o eşarfă (evident, şi capul trebuia acoperit). Ni se spusese că aceste haine fac umbră şi că vai ce răcoare e, dar Pinguina contrazice din tot sufletul această teorie... Am avut parte de un tur făcut de o femeie ghid emirati, adică o localnică get beget, nu o emigrantă. Ne-a spus fata cât de răsfăţaţi sunt ei ca naţie, cum nu fac nimic, că li se dă totul pe de-a moaca, dar că vor trebui să-şi schimbe atitudinea, că tineretul a şi început să mai pună osul la treabă, pentru că nici petrolul ăsta nu ţine chiar aşa la infinit. În paranteză fie spus, infinitul ăsta ţine cam 100 de ani de aici încolo... aşa că noi nu înţelegem de unde atâta grabă cu munca :)))

După moschee, am mers la principala atracţie a oraşului, cel puţin pentru noi, la parcul de distracţii Ferrari World. Jucăria cea mai tare e trenuleţul cu cea mai mare viteză din lume: 240  km/h. Eee, da nu ne-am dat în el de cum am ajuns, nu. Ne-am făcut mai întâi curaj cu alte treburi mai uşurele. După multe oftaturi, suspine, încurajări, cruci şi declaraţii ne-am luat inima-n dinţi şi am purces spre locul cu pricina. Am zis că mai întâi ne uităm şi apoi mai vedem ce facem. Când să vedem şi noi minunea, minunea ia-o de unde nu-i. Se inchisese pe o perioadă nelimitată pentru că făcuse deja 100 de curse şi trebuia verificată. Dupa vreun sfert de oră a pornit iar... măiculiţă, cum arată chestia asta! Era ca o rachet care te lansează în spaţiu... brrr, emoţii multe, dar plecăm vânjoşi tot înainte. Am stat la o coadă imensă de vreo oră şi, în sfârşit, momentul cel mare: ne urcăm în trenuleţ, primim ochelari şi duşi am fost. Ne-a lansat efectiv, Pinguina n-a reuşit nici măcar să scoată sănătosul ţipăt pe care-l elimini de obicei în astfel de drăcovenii. A vrut, dar n-a reuşit, efectiv aerul a rămas încăpăţânat în plămâni şi a stat ascuns până la final. Aşa că s-a dat jos puţin ciufulită şi cam şocată... Dar să vedeţi chestie, Pinguina cea curajoasă a vrut un bis! Şi bis a fost!

Şi un bonus, trecerea de pietoni: