sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Santiago de Chile



Santiago este capitala statului Chile, si, deși nimeni pe traseul nostru n-a părut impresionat de acest oraș, noi mergeam cu mult entuziasm și dorință de descoperire. Prima impresie n-a fost grozavă: am ajuns noaptea, într-un cartier dubios, era foarte multă murdărie peste tot... dar am zis că prima impresie nu contează și ca noaptea, tot asa cum toate pisicile sunt negre, si orașele par mai dubioase, mai ales pe la gari si autogari.

Am ajuns la cazarea noastră, aleasă cu mare grijă, printre altele, și pentru micul dejun fabulos, mult lăudat în mai toate review-urile de pe net. Un tip nițel ciudat, ba nu, foarte ciudat, patronul hostelului, ne-a întâmpinat și ne-a explicat, pe îndelete, rar și lent, de parcă nu era 12 noaptea și nici noi veniți după o călătorie lungă, cam cum stă treaba pe la el prin ”ogradă”. Era o aparitie cel putin interesanta, cu plete rasta, cercei imenși (din-aia bagati in lobul urechii, de poti trece un deget prin ei) și multe, multe tatuaje colorate... plus atitudine și gestică de băiat care s-a dat cu celălalt grup ;). Ciudatul s-a adâncit si mai tare când veni vorba de bucatarie: am întrebat si noi, sfiosi, dacă-o putem folosi pentru a ne găti cate ceva... nici gand, aveam acces doar la cuptorul cu microunde, dar nu oricand, ci doar intre 11 si 12 dimineata si intre 2 si 4 dupa-amiaza. In restul timpului, gateste el. La auzul acestor vorbe, sprâncenele noastre s-au arcuit a mirare, nu de alta, dar hostelul era mic, iar tipul părea a găti pentru o armată-ntreaga. Omul a tinut mortis sa ne spuna, de mai multe ori, tare si apasat, manevrand prin aer niste oale imaginare in care turna cu pasiune niste ulei la fel de imaginar, ca nu avem voie acolo cat timp se desfasoara el. Si asta nu pentru ca l-am incurca noi pe el, ci pentru ca exista riscul, pe care, trebuie sa intelegem, nu si-l poate asuma, să fim arși sau să ni se întâmple cine stie ce alta nenorocire. Uleiul imaginar, care sarise deja pe noi, ne-a redus la tacere si a trebuit sa intelegem ca toate restrictiile sunt din grija lui pentru om. După vreo oră de discuții de genul, am fost ”eliberați” și conduși către camera noastră. Camera mare, frumușică, curățică și decorată fistichiu: ne-am declarat pe deplin multumiti de ea.

A doua zi, la micul dejun, am avut ocazia unică să ne ospătăm din bucatele minunate gătite de rasta-man. Curiozitatea noastra fuses adancita, atat de review-urile de pe net, cat si de daruirea manifestata cu o seara inainte de omul nostru pentru arta culinara. Au fost bune, n-avem ce zice, dar mici, d-le, nici un copil nu se sătura: o omleta mică, mică (o fi fost din juma' de ou???), o clătită mititica și un suculet natural, proaspăt stors. Am plecat mai flămânzi decât venisem, dar cu satisfacția că am mâncat gourmet Povestea s-a repetat în fiecare zi, omletica fiind uneori înlocuită de sandwishut.

În Santiago, am făcut ca la Buenos Aires, mai mult ne-am plimbat decât am vizitat, dar a fost plăcut. Ne-am bucurat și de băutura chilienilor pe timp de vară, un fel de compot de piersici cu grâu, foarte bun, mai ales dacă e foarte rece. Se găsește și pe stradă, la vânzătorii ambulanți, dar și în supermarket.

Descoperit ziua, Santiago este un oraș ok, puțin murdar, dar cu câteva clădiri reprezentative care impresionează prin arhitectură. Am punctat și noi Piața centrală, Catedrala, Palatul La Moneda.




















Într-o zi, am urcat pe una din colinele orașului (Cero Santa Lucia), de unde ne-am bucurat ochii nu numai cu priveliștea orașului, dar și cu înălțimile năucitoare ale munților care ”păzesc”Santiago. Am petrecut acolo câteva ore frumoase. Printre altele, ne-am delectat privind si comentand doi pustani aflati la agățat. Nu, nu suntem chiar atat de carcotasi, dar astia doi chiar meritau priviti: aratau precum stereotipul ala de redneck american, stirb, nepieptanat, care crede ca cea mai sexy fiinta de pe lume e sora-sa. Au tot poftit la două domnișoare, dar cum nu le-a ieșit mișcarea, s-au delectat cu... snacksuri: how cool is that?













După plimbărica pe colină, s-a făcut un zgomot infernal pe străzi... când colo, ce credeti? Se răsculaseră studenții, pe bune! Erau tancuri venite, poliție la greu, eram și noi uluiți... noroc că am traversat pe partea bună de stradă, nu de alta, da în două secunde a venit un tanc care a dat cu gaze lacrimogene... le-am simțit și noi preț de vreo câteva sute de metri. Ne-am refugiat la KFC, care tocmai își deschisese iarăși ”afacerea”. Probabil că fusese mai rău înainte și au trebuit să închidă.




Vă mai aduceti aminte de amicul nostru chilian găsit la Mendoza? Ei bine, l-am contactat și ne-am dat întâlnire. În plus, ne-a spus că vor mai veni doi români la ”date”. Cei doi români sunt doi tineri care au venit cu un program chilian care te ajută să-ți deschizi propria afacere. Foarte interesant, am zis noi! Am petrecut o seară faină alături de cei doi români si de chilianul care vorbește atât de bine română J Pozele de mai jos este menită să arate asta:



În altă zi am lenevit așteptând meciul lui Liverpool din finala Carling Cup, disputată împotriva echipei din Cardiff. A fost greu, multe emoții, de multe ori am stat cu sufletul la gură, dar dacă n-ar fi așa, n-ar fi Liverpool. Cu cât e mai greu de obținut victoria, cu atât mai frumoasă J La final, am câștigat J adică Liverpool a câștigat. Ce să mai, a fost fenomenal! Și uite așa, Liverpool și-a asigurat încă din februarie participarea în Europa League, apropo de comentariul răutăcios al Pinguinului de la Pucon referitor la neparticiparea lui Liverpool anul acesta în Europa League.

N-am mai ajuns la casa lui Pablo Neruda, cel mai renumit scriitor chilian, câștigător al premiului Nobel de literatură în 1971. Mare păcat, dar se mai întâmplă să ratezi obiective pe traseu, mai ales într-o excursie lungă în care trebuie să te tot ocupi de treburi administrative J de exemplu curățatul lentilei aparatului foto.

La capitolul mâncare am punctat una din specialitățile din Chile, sugerate de tatăl Pinguinului. Ochii Pinguinei s-au scurs pe ecranul calculatorului când a văzut cum arată bunătatea, așa că a trebuit să găsim minunea și s-o savuram. E vorba de o supă de pește care se numește: Caldillo de Congrio. Toata schema cu supa asta este tipul de peste folosit, ceva destul de scump si care nu se gaseste decat prin Chile. Ca să mâncăm supa, am mers în Piața Centrală, după ce făcusem o plimbare prin cartierul peruan, prilej pentru Pinguin să savureze o Inka Cola ca atunci când fusese în Peru. În Piața Centrală, am găsit o mulțime de restaurante, o groază de nenea care ne tot îmbiau să intrăm la ei în restaurant. Când am întrebat de supa noastră, scorul scos de nenea aștia ne-a dat pe spate. O fi din cauză că se spune că acest pește e pescuit din ape deloc poluate, si, ca atare, era vorba de ceva foarte prețios. Până la urmă, ne-am oprit la un restaurant și am comandat o supa și un gratar din același pește. Pinguinul a strâmbat tare din nas când a văzut cum arată cele două feluri de mâncare: cei doi peștii nu semanau intre ei. Cel din supa avea pielea neagra, iar cel la gratar, pielea roz. Hmmm.... om fi fost țăpiți, cine poate știi 100%? Poate masculii sunt negrii si femelele roz, sau poate pestele e tarcat, negru cu roz, sau roz pe burta si negru la coada, incercam noi sa ne incurajam ca mancam, totusi, din vestitul peste. Oricum, supa a fost bună, dar nu wow. In schimb, grătarul chiar a fost bun. Erau p-acolo și niște nenea cu chitări care veneau pe la mese să-ti gâdile ușor urechile cu muzică de amor și ”tăiat de vene”, dar noi, economi din fire, am zis pas.




Si uite asa am incalecat pe-o sa, nu înainte de a ne lua viza de Bolivia, și ne-am îmbarcat la o călătorie lungă, lungă, spre deșertul Atacama. Lunga cam de 22 de ore cu autobuzul.