Brazilia şi Argentina - Cascada Iguacu

Cascada Iguacu e una dintre cele mai mari din lume şi se află pe graniţa dintre Brazilia şi Argentina. Aşadar, te poţi bucura de ea şi de pe un mal, şi de pe celălat. Aşa am făcut şi noi, mai ales că auzisem de  "oferta" de privelişte complet diferită: la brazilieni ai o imagine mai de ansamblu, iar la argentinieni ai o imagine mai intimă, mai spectaculoasă, te poţi apropia mai mult de cascadă. Mai întâi am fost la brazilieni, aşa se pare că e bine să începi, tocmai ca să laşi ce e mai bun şi mai spectaculos la final.

Dar, să începem cu începutul că doar suntem oameni de omenie, nu ne grăbim să dezvăluim aşa totul fără să oferim un cadru în care să plasăm acţiunea şi să nu mai priceapă nimeni nimic. Ne-am cazat la un hostel nou nouţ, curăţel şi frumuşel, ne-am ospătat, ne-am mai făcut curat prin bagaj, am descoperit şi noi fotbalul de masă şi ne-am distrat copios, iar a doua zi ne-am dus la cascadă. E de fapt un parc naţional prin care te plimbi şi-ţi bucuri ochii cu privelişti de cascadă: mai aproape, mai departe, mai panoramic, mai "intim" şi tot aşa. Eram veseli, bucuroşi, lipsiţi de griji şi făceam poze multe, care mai de care mai frumoase. Dintr-o dată, Pinguinul aude un buf mare şi vede toate plasele noastre întinse pe jos, cu sandwish-urile şi băuturile împrăştiate pe la picioarele Pinguinei. Toată scena a fost însoţită şi de un "Aaaa!" scurt, dar puternic, însemnând "Aoleu, ce e asta, dă-te jos de pe mine, vietate scârboasă!". Şi ce să fi fost vietatea? O lipitoare umedă, neagră şi lucioasă, care se urcase pofticioasă pe mâna Pinguinei. Reacţia promptă a trimis-o la podea odată cu preţioasele noastre sacoşe. Scârboasa creatură n-avea picioare (duh!, lipitorile n-au aşa ceva), dar uimitor a fost că nici nu se târa ca o râmă, cum ne-am fi aşteptat noi, ci mergea dându-se peste cap. L-a şi găsit pe următorul rezervor de sânge şi "fugea" iute, iute, să-şi domolească "setea". Doar câteva secunde au trecut şi nesimţita se şi urcase pe ciorapul unui nenea.  Muţi încă de uimire la modul, viteza şi precizia cu care se deplasa vampira, n-am reuşit decât să arătăm cu degetul spre ciorapul omului şi să scoatem nişte sunete gen "Ăăăă...", dar nenea s-a prins repede, aşa că a reuşit şi el să scape nehalit. După micul incident, ne-am încheiat mai bine la cămăşi, am băgat pantalonii în şosete şi am plecat arătând ca nişte tocilari spre punctul principal de atracţie: un fel de intrând din scânduri care te ducea destul de aproape de cascadă. Acolo primeai şi haină de ploaie în schimbul unei sume fabuloase, şi asta pentru că te udai destul de bine cât stăteai acolo şi admirai spectacolul de apă. Noi am decis că mai bine uzi decât săraci, aşa că ne-am murat şi noi puţin, dar măcar ne-au rămas bani de mâncare. Şi ce-am văzut acolo a fost ca o poezie: pe coastele abrupte, apa se rostogoleşte nebună, zglobie şi furioasă  şi se sparge în picături mici şi fine. Rotocoale de aburi se înălţă unul după altul formând o perdea densă, albă şi spumoasă. Vederea îţi este obturată de picurii mici şi mulţi care îţi zgândără faţa în fiecare secundă. Dar gata cu bâzdâgăniile despre minunata apă, era fain, numa că tre s-o vedeţi ca să şi credeţi.

Trecem la partea argentiniană care a început cu un incident: cazare extrem de proastă. Am ales pe ultima sută de metri şi am cules ce-am semanat... ei, nu chiar ce-am semănat, ne-am ales chiar cu mai rău de atât: ploşniţe!!! E una să ai o cazare mai proastă, nu cea mai curată din lume, nu foarte confortabilă, da ploşniţe, d-le??? Unde s-a mai văzut aşa ceva??? Era o invazie de fiinţe mici, negre, lucioase şi extrem de plimbăreţe. Pinguina a avut iarăşi onoarea să fie mâncarea favorită şi a acestor "lighioane", întrucât le-am găsit doar în pătuţul ei. Şi pe gât, şi pe faţă, şi pe pernă, şi pe sub pernă, şi pe mâini, şi pe cearşaf, şi pe sub cearşaf, peste tot. Şi erau multe, tată, zeci, probabil!! S-au înfruptat nesătulele din sângele Pinguinei până n-au mai putut, pocneau de sânge când le-am găsit noi dimineaţa, abia se mai mişcau după un aşa ospăţ. Ploşniţa trăieşte periculos, cea mai mică greşeală, cea mai mică gâdilătură, poate duce la moarte. Aşa s-a trezit şi Pinguina cu sânge pe faţă, propriul sânge, pocnit din vreo ploşniţă neatentă care a "tropăit" prea tare, deranjându-i somnul, fiind astfel strivită între o palmă somnoroasă şi un obraz semi-conştient. Lipsa urmelor de muşcături de pe corp ne-au lăsat, totuşi, să sperăm că DEET-ul cu care ne dădusem împotriva tânţarilor funcţionase şi împotriva ploşniţelor, deşi sângele de pe faţa Pinguinei ne cam dezarma... Am decis repede că nu e cale de zăbovit niciun minut în plus acolo, nici noi, şi nici bagajele noastre. Am hotărât să le ducem la autogară şi să le lăsăm acolo până la ora plecării spre Buenos Aires. Am plătit câţiva bănuţi pentru treaba asta, iar tanti care le-a luat în custodie a promis solemn că are mare grijă de ele.

(Aşteptând autobuzul în "No man's land", între Brazilia şi Argentina) 

(Ploşniţă... şi ca ea, alte zeci umblau prin patul Pinguinei...)

Cum n-aveam prea mult timp la dispoziţie, am decis să alegem din oferta celor de la parcul cu cascade. Şi am ales cam ce aveau ei mai frumos şi mai spectaculos, nu de alta, dar dacă tot am băgat mâna-n buzunar, măcar să luăm ce-i mai bun: "La grande aventura", adică marea aventură. Şi a fost cam aşa: întâi ne-au urcat într-o remorcă gen safari cu care am plecat prin pădure, însoţiţi de un ghid care ne povestea cu patos de animalele din jur... hmm, în jur noi nu vedeam mare brânză, doar copaci şi frunze, dar ni se spunea că animale sunt cu duiumul, mai ceva ca la zoo, aşa că ne tot holbam şi noi, doar, doar o apărea vreun colţos sau vreun spinos:D Dar n-am văzut decât nişte păianjeni amărâţi şi un fund săritor dintr-un animal care a tăiat în mare viteză drumul. După excursia "palpitantă" prin pădure, am ajuns la locul de unde se luau bărcile pentru adevărata aventură: o plimbărică pe râul învolburat şi trecerea pe sub cascadă... ce-am zis??? Pe sub cascadă???? Ei, na-ţi-o bună! Bărcuţa asta mică şi şubredă o să treacă prin cascadă??? Noi văzusem cum arată cascada şi la brazilieni şi nu părea deloc ceva de joacă, ba dimpotrivă. Şi-am plecat toţi cu adrenalina la nivel maxim, rânjind de nervi, de emoţie sau mai ştim noi ce. Ne apropiem din ce în ce mai tare, râul e din ce în ce mai furios, ba ne azvârle în sus, ba izbeşte cu noi de apă. Am ajuns şi lângă o zonă a cascadei, am văzut cum altă barcă intrase deja sub ea. N-am mai văzut-o vreo câteva secunde, ne şi gândeam c-o fi greşit barcagiul drumul. Dar a ieşit apoi, plină de turişti muraţi şi voioşi, deci nu e aşa de rău, ne-am gândit noi. Am intrat şi noi sub cascadă, de fapt intri sub prima perdea de apă, care nu curge cu viteză foarte mare, în comparaţie cu restul cascadei, că altfel ne-ar fi băgat la fund. Curge, totuşi, cu găleata. Am ieşit de acolo cu 5 kile de apă pe noi, pe care a trebuit să le purtăm după noi prin tot parcul, până ne-am uscat, încet, încet şi natural de la soare. Dar într-o zi dogorâtoare ca cea în care am fost noi, apa asta s-a dovedit a fi o treabă straşnic de bună. Toată lumea se sufoca de cald, numai noi umblam cu "aerul condinţionat" după noi, şi ce bine şi răcoare a fost!

(Aici intrau bărcuţele de nu se mai vedeau în norul acela de apă)

Aventura cea mare se terminase, dar aveam de văzut partea cea mai spectaculoasă din cascada şi pentru asta a trebuit să mergem cale lungă, lungă prin pădure. După ce ni se cam terminase şi nouă "aerul condiţionat", am ajuns la punctul cel mai spectaculos: Gâtul Diavolului. Legenda spune că acolo ar fi murit o pâmânteancă (un fel de Cătălina din Luceafărul lui Eminescu) care nu a vrut să se mărite cu un zeu şi a fugit pe acest râu cu iubitul ei. Zeul s-a răzbunat pe cei doi, a rupt pământul, şi astfel cei doi au cazut şi s-au înecat. Şi pentru că era furios, zeul n-a tăiat pământul aşa, frumos, în linie dreaptă, ca pe o felie de pâine, ci l-a rupt în bucăţi, l-a făcut ţăndări pur şi simplu. Şi uite de aia râul îşi face toate mendrele, se despleteşte în multe braţe care apoi se aruncă de pe stâncile prăpăstioase, de zici ca acolo stă Necuratul şi familia lui. Şi s-a tot lălăit râul ăsta cale de câteva sute de metri, pe tot felul de stânci colţuroase şi scorţoase care crăpau apa în pulberi mici, mici. De data asta, de la aburul apei s-a format şi un curcubeu. Avem şi poze care să dovedească asta :))

Mai ţineţi minte ghidul care tot vorbea de mulţimea de animale care (nu) erau prin pădure? Ei bine, se pare că nu a aberat chiar de tot, animale au fost multe prin tot parcul, doar că nu în pădure, ci pe lângă cele mai vizitate locuri din parc. Iată şi pozele cu exoticele creaturi: