Cambogia - Phnom Penh

Acest episod este mai puţin obişnuit, are adrenalină, dramă, tristeţe şi disperare. Dar, înante de toate, o scurta incursiune în istora recentă a Cambogiei: undeva prin 1975, puterea a fost preluată de o grupare comunistă numită khmerii roşii (sau Khmer Rouge, în engleză... da, ştim, rouge nu e cuvânt englezesc, dar nu avem noi ce să facem, e opţiunea lor să le zică aşa). Băieţii aştia aveau un vis: să reînvie regatul kmerilor, aşa cum a fost el pe vremuri, influent şi bogat. Şi cum idei originale nu au avut, ce s-au gândit ei? Să copieze ce făcuseră înaintaşii lor de ajunseseră aşa de bogaţi şi de influenţi, adică să cultive cât mai mult orez. Şi asta în mod tradiţional, fără mecanizare, fară ştiinţă, fără nimic altceva decât proprile mânuţe. Astfel, aveau nevoie de cât mai mulţi ţăranii needucaţi. În decurs de câţva ani, toată populaţia a fost transformată în ţărănime, oraşele rămânând pustii. Din păcate, procesul a fost foarte brutal. Intelectualii au fost declaraţi de netransformat, astfel că au fost omorâţi din prima. Paranoia şi controlul specific statelor comuniste a atins aici cote sinistre: nu puţine sunt cazurile în care informatori au fost chiar copii de vârste fragede împotriva propriilor părinţi. De cele mai multe ori, sentinţa era moartea. Cambogia a scăpat de această teroare datorită intervenţiei Vietnamului, care, în 1979, a invadat Cambogia şi i-a pus pe fugă pe nebuni. Numărul morţilor este estimat la 1,4 - 2,2 milioane (în contextul în care Cambogia avea, în 1975, doar 7,3 milioane de locuitori). Decesele au fost cauzate fifty-fifty de execuţii şi de foamete sau boli.

Dacă în Vietnam am ajuns trecând podul la picior, ei bine, în Cambogia am trecut graniţa cu speed-boat-ul. Am avut o excursie de vreo 5 ore şi ceva cu tot cu formalităţile de la cele 2  vămi. Ne-am bucurat că am mai cules o viză pe paşapoartele noastre (cu care sperăm noi să ne lăudăm când ne intoarcem acasă:))) şi am păşit pe tărâm cambogian.

(2 pinguini în speedboat)

(inundaţii... 40% din Asia de Sud-Est a fost sub ape în toamna lui 2011, cele mai severe inundaţii din ultima vreme - nu ştim nici noi exact cât de lungă e această "ultima vreme", dar ştim că e vorba de zeci de ani...)

(tot inundaţii)

(vama vietnameză)

(vama cambogiană - 'nough said)

(Phnom Penh skyline :))

(Phnom Penh skyline closeup)

Ca să ajungem la hotel, a trebuit să luăm tuk tuk-ul, un fel de motocicletă cu o mică trasurică în spate, în care încap cam 4 oameni (lejer, că înghesuiţi intră vreo 8). Taxiuri nu prea există, aşa că tuk tuk-ul pare singurul mijloc de deplasare rapidă. Desigur, trebuie să negociezi la sânge cu băieţii care cred că străinii culeg banii din copaci la ei în ţară... Am găsit un hotel destul de decent, mai jegos decât în Vietnam, dar la un preţ rezonabil de 13 dolari. Cum n-am mai reuşit să vizităm Palatul Imperial în acea zi, am hotărât să mergem să ne ospatăm şi să vedem cum se vede oraşul prin împrejurimi. Timpul alocat Cambogiei era de doar 2 săptamâni, aşa că trebuia să profităm la maximum de toate zilele. Nu ne-am încumetat să mâncăm la nici un restaurant local, aşa că am sfârşit prin a mânca la... KFC. Am făcut şi o scurtă inspecţie a supermarketurilor din zonă şi ne-au şocat preţurile: lucruri banale la noi  (apă, bere, pâine, sucuri etc) erau la preţuri incredibile - berea era 2 dolari şi ceva, pâinea era un dolar şi ceva şi tot aşa. Preţuri mai mari chiar decât în România. Nu mai facem comparaţia cu Vietnamul că ne ia cu ameţeală... Si uite aşa am început noi să credem ca ăştia pe aici prin Cambogia sunt mai bogaţi decât scrie în ghid: păi cum poate fi salariul zilnic 1-2 dolari şi berea 2 jumate??? Păi parcă berea era un aliment important în dieta oricărui muncitor de pe lumea asta, nu? Chiar ne-am enervat în seara aia, păi în ghid ne sfătuiau la fiecare două pagini să mai lăsăm câte un bacşiş modic de vreun dolar ba la recepţie la hotel, ba la restaurant, ba la ghizi că, deh, au salarii mici. Păi ce salarii mici sunt alea când preţurile sunt atât de nesimţite???

Ne-am enervat puţin, dar ne-am calmat oarecum în drum spre casă. Pe drum, am dat peste primul indiciu care avea să ne sugereze că lucrurile în Cambogia nu sunt chiar aşa de roze precum începusem noi să ne imaginăm. Am vrut să cumpărăm două nuci de cocos de la o tarabă din piaţă şi ne-am dus timizi să întrebăm de preţuri... ne aşteptam la scoruri nesimţite de genul 1-2 dolari (în Vietnam ne învăţasem cu jumate de dolar bucata). Dar, surpriză: un sfert de dolar nuca, şi asta la prima strigare! Bucuroşi, am luat două. Se înserase deja, aşa că noi nu văzusem prea bine toate detaliile locului: vânzătorul, un bătrânel ştirb, slab şi cu o privire goală... alături, o altă vânzătoare se spăla, lăsând să i se vadă sânii. S-a uitat la noi realizând că o vedem, s-a sfiit pentru o secundă, dar apoi i-a reapărut pe faţă o mină indiferentă şi tristă. Imaginea acelei femei, parcă rămasă fara demnitate, dezumanizată, ne-a urmărit toată seara. Începusem să ne întrebăm dacă nu cumva supermarketurile erau doar pentru străini şi pentru cei câţiva bogaţi. În acelaşi timp, acest gând părea puţin probabil: văzusem, totuşi, mai multe supermarketuri şi destul de mari. Cum ar putea scoate profit doar de pe urma câtorva clienţi?

A doua zi urma să vedem Palatul Imperial şi alte obiective din oraş, în încercarea de a vizita repede capitala şi de a ajunge apoi la vestitul Angkor Wat. Documentaţia pe această ţară ne promitea un ţinut cu multe aventuri, mult mai multe decât în Vietnam. A apărut însă o problemă neprevăzută: Pinguina s-a trezit cu febră (38), iar Pinguinul a decis că e mai bine să meargă repede la doctor. În ţările astea, febra e de cele mai multe ori principalul indicator al declanşării unei boli tropicale şi e bine să acţionezi rapid. Pe lângă febră, Pinguina mai avea şi o iritaţie pe piele, ceea ce ne-a dus cu gândul la pojar sau alte alea.

Ne-am îmbarcat într-un tuk tuk şi ne-am dus la cel mai bun spital din capitală, spitalul aflat sub administraţie franceză. Deşi se simţea destul de rău, gândurile Pinguinei zburau spre scoaterea francezei de la naftalină...nu de alta, dar la spital se vorbea franceză:D După ce am văzut un doctor (declarat de noi puţin îndoielnic din cauza superficialităţii cu care a făcut controlul medical) şi după câteva analize de sânge (atent supravegheate de ambii Pinguini - am vrut să ne convingem că folosesc ace de unică folosinţă), diagnosticul a fost: infecţie virală. Am primit o reţetă cu 4 medicamente care, conform spuselor doctorului, urmau să vindece Pinguina de toate relele în vreo zi două. Am aflat mai târziu şi ce erau medicamentele alea: paracetamol (pentru febră, ăsta e OK), anti-alergic (probabil pentru  iritaţia de pe piele), vitamina E (de ce oare?) şi........ anti-herpes! . ANTI-HERPES??? E adevărat că un herpes este şi el o infecţie virală, dar Pinguina nu avea herpes!

Neconvinşi de diagnosticul dat, Pinguinul a venit cu ideea să mai vedem un medic, un medic englez care avea o clinică particulară in Phnom Phenh. Ajunşi acolo, bizarul ne-a cuprins binişor de după umeri şi nu ne-a mai lăsat până n-am părăsit ţara. Clinica d-lui Scott era într-o clădire veche, obscură, ciudată, cu pereţi de un verde închis, scorojit, murdar. Un ventilator mergea în continuu, aducându-ne parcă aminte de filmele acelea în care se fac interogatorii prin ţări obscure, pe o căldura mult prea sufocantă, unde murdăria şi înapoierea sunt la ele acasă... Când a apărut doctorul, bizarul a fost şi mai şi. Avea o voce niţel strangulată, iar mersul se poate caracteriza drept "cu băţul în fund". A fost cel mai rapid diagnostic pe care l-am pus amândoi la unison: gay! Am aflat apoi că da, doctor Scott era gay şi făcuse chiar patru luni de închisoare în Cambogia cu vreo 10 ani în urmă, după ce fusese acuzat de violul unor băieţi minori. Se pare că doctorul a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu respectivii băieţi, dar că totul a fost consimţit, iar băieţii nu erau minori (deoarece aveau peste 16 ani... hmmm).

Informaţia despre viaţa intimă a doctorului nu a făcut decât să sporească ciudăţenia şi sentimentul de nesiguranţă. Doctorul britanic, însă, a făcut un control mult mai amănunţit decât "specialistul" cambogian (adică a palpat-o pe stomac pe Pinguină şi s-a uitat cu lupa la iritaţia de pe piele, pe care a declarat-o neimportantă) şi ne-a dat un diagnostic preliminar: febră Dengue sau febră tifoindă. Întrebat fiind de caracteristicile celor doua boli, doctorul a spus că nu trebuie să  ne îngrijorăm prea tare acum, căci Dengue te poate omorî abia după o săptămână, în timp ce tifoida abia în 3, aşa că mai e timp destul... Desigur, Dengue nu are tratament, corpul tău trebuind să lupte singur cu viruşii, dar tifoida trece cu antibiotice. Bine, asta dacă nu ai ghinion să ai vreo formă rezistentă la antibiotic, dar să nu ne gândim atât de departe, căci încă nici nu ştim ce avem. Când auzi toate asta, deşi ţi se spune că tu nu ai un caz grav, ţi se înmoaie picioarele, te  gandeşti că dacă ceva nu merge bine poţi muri si tot aşa. Căzuse parcă cerul pe noi, ne uitam disperaţi unul la altul, apoi la doctor, i-am mai tot cerut lămuriri, dar starea noastră psihică se schimbase complet. Plecasem de acasă cu gândul că poate e pojar sau ceva de genul şi ne întorceam cu un diagnostic incredibil: boală tropicală.

A doua zi, am ajuns într-un suflet la doctor, am dat proba de sânge amândoi (pentru că între timp şi Pinguinul a început să se simtă puţin ciudat) şi urma să aflăm diagnosticul pe după amiază. Aşteptarea a fost lungă şi chinuitoare, am mâncat puţin la KFC, singurul loc în care aveam încredere să mâncăm. La ora 4, ne-am întors în bizarland pentru rezultate şi am aflat diagnosticul: febră Dengue. Nici azi nu a fost un diagnostic sigur (deşi ni se promisese cu o zi în urmă că analizelor de sânge vor elucida dilema Dengue-tifoidă) şi asta din 2 motive: nu se poate face testul de Dengue în Cambogia, iar testul simplu care poate confirma Dengue (analiza numărului de trombocite şi de globule albe) a arătat că doar globulele albe scăzuseră, nu şi trombocitele, iar pentru Dengue, definitorie e scăderea numărului de trombocite. Dacă numărul lor scade prea mult, sângele nu se mai coagulează şi poţi avea chiar sângerări spontane prin ochi, urechi, gură, care să-ti pună viaţa în pericol. Doctorul ne-a spus că avem de-a face cu un caz uşor, că vede asta în fiecare zi şi că nu crede că vor fi probleme, dar dacă vor fi, ar trebui să ajungem la Bangkok pentru o transfuzie de sânge... Iarăşi mulţi fiori reci pe şira spinării... Apoi a continuat zicându-ne să ne bucurăm de vacanţă că ne spune el din timp când şi dacă e cazul s-o tulim în Tailanda. Yeah, right, enjoy the trip my ass... Nesiguranţa şi sentimentul de pericol continuu ne-au înlănţuit atât de tare, încât  Pinguina a vărsat nenumărate lacrimi la ideea că ar putea muri într-o săptămână. Panica şi frica sunt nişte sentimente foarte perverse, te învăluie uşor-uşor, aproape pe nesimţite, şi alungă orice urmă de raţional din capul tău, lăsându-te să te agăţi de varianta cea mai sumbră, chiar dacă cel mai puţin probabilă. Şi uite aşa ajungi să iei în calcul o singură variantă, pentru că restul au fost date deja afară din capul tău de perversa frică. În plus, în mod real, situaţia se prezenta destul de dramatic: noi nu ştiam prea multe despre boală, cât de repede poate evolua, când devine pacientul netransportabil, mai mult, ţara aia nu avea spitale, analizele se fac doar de pe o zi pe alta, doctor Scott era un ciudat, Bangkok-ul stătea să se inunde, deci nu ştiam dacă peste câteva zile o să mai putem ajunge acolo, şi dacă ajungem, unde mergem, ce facem etc un amalgam de gânduri şi întrebări fără răspuns care ne făceau să nu avem încredere în propriile decizii. Pinguinul, însă, şi aici vorbeşte, desigur, Pinguina, a fost mult mai raţional şi a ştiut foarte bine cum să mă sprijine, să mă facă să mă simt mai bine şi să mă încurajeze. E cel mai tare Pinguin! Dar nici tăria Pinguinului nu a durat la infinit (şi aici vorbeşte, desigur, Pinguinul), situaţia încâlcită reuşind să-l panicheze şi pe el. Întrebarea fundamentală "Când plecăm la Bangkok?" încă nu îşi găsise răspunsul... Să aşteptăm să ne zică doctor Scott? Să fugim înainte? Şi iarăşi aceleaşi întrebări: o să se prindă la timp? Cât de repede pot scădea nenorocitele alea de trombocite într-o zi (nu uitaţi, analizele se puteau face doar o data pe zi)? Dacă se agravează boala, mai poate fi Pinguina dusă cu avionul? Se inundă oraşul în 3 zile? Mai zboară avioane până acolo?

Dar să nu vă imaginaţi că aceste gânduri ne-au mâncat chiar 100% din timp. Am reuşit, preţ de vreo oră, să ne şi bucurăm de oraş. Am fotografiat ceea ce nouă ni se parea incredibil: flota auto a oraşului: nişte maşinoaie imense, nişte lazi de-a dreptul. Cel mai popular model: Toyota Hilux, cu două rânduri de scaune în faţă şi pick up în spate: un monstru, ce mai! Şi mai bizar: toate aceste lăzi ocupau trotoarele de nu mai aveai pe unde să treci. Mai mult, trotoarele erau chiar marcate cu vopsea ca loc de parcare pentru aceste blindate, marcajul fiind din clădire până în bordură. Ne-am minunat, am pozat şi am trecut mai departe, nu înainte de a ne întreba din nou dacă nu cumva supermarketurile erau doar pentru străini şi pentru proprietarii de autotrenuri... ăăă, pardon, autoturisme. Aaa, şi încă ceva am remarcat noi: în afară de aceste monster-truck-uri nu prea erau alte maşini, adică oamenii ori au scooter, ori au un jeepan cât casa.

(sărăcime şi bogătan.) 

(maşinuţă sfidătoare pe trotoar) 

(astea nici nu mai încap pe trotuar de mari ce sunt) 

(secvenţă din trafic: în principal, tancuri) 

(trotuar prea mic...)

Doctor Scott ne-a lămurit, în cele din urmă, cum e cu supermarketurile: da, sunt doar pentru străini şi pentru posesorii de basculante, pardon, autoturisme. Aparent, sunt multe ONG-uri care plătesc salarii de vreo zece mii de dolari pe lună, astfel că dragii de expaţi îşi pot permite şi bere la $2,50. Pe lângă expaţi, prin supermarketuri mai umbla şi bogaţii Cambogiei, toţi nişte corupţi (dacă e să-l credem pe doctor Scott). El ne-a prezentat Camboga ca pe un stat mafiot, unde totul este controlat de cei care au bani şi arme, adică de guverm :). Aici, medicii nu au neapărat facultatea terminată, diplomele se cumpără de la minister pe bani negri. Orice diplomă se poate cumpara, nu doar cea de medic, dar asta ne ardea pe noi mai tare atunci. Şi uite de aia a primit Pinguina medicamente de herpes pentru Dengue... Oricum, şi dacă nu ar fi fost diplomele de medic la vânzare ca la piaţă, tot nu ar fi avut Cambogia medici buni din simplul motiv că absolut toţi medicii au fost executaţi în perioada 1975-1979. Şi atunci, cum să ai tu o şcoală de medicină? Cine să peredea?

A treia zi, deja, starea Pinguinei s-a agravat niţel: senzaţie de greaţă mai tot timpul, iritaţie extinsă pe piele şi o oboseală care venea din când în când şi parcă o seca pentru câteva minute de toate puterile, Pinguina devenind foarte moale şi cu o voce stinsă. Toate opţiunile ni se învârteau în cap, iar noi oscilam între disperare şi încercări timide de calmare. Am decis să punem capăt acestui tăvălug şi să plecăm pe loc la Bangkok. Am fugit la aeroport, de unde am luat şi biletele. Şi duşi am fost!