Religia în Vietnam

Ne-am hotărât să dedicăm un episod special acestei teme deoarece religia în Vietnam ni s-a părut un fenomen mult mai complex decât ne aşteptam şi cu manifestări din cele mai variate: budism, daoism, creştinism (cam 10% din populaţie e creştină) şi cao dai. Cao dai este o combinaţie din cele trei mari curente religioase, budismul si daoismul fiind lăsat în urmă de chinezi în 1000 de ani de ocupaţie, iar creştinismul fiind adus de misionari. Cao dai e o combinaţie originală, pur vietnameză, dintre cele 3 religii plus elemente de religie arhaică. A apărut în 1926, primii discipoli susţinând că au primit instrucţiuni direct de la Dumnezeu pentru a întemeia o nouă religie. Pinguinul când a făcut cursul practic de psihiatrie a întâlnit mai multe persoane care susţineau că au primit instrucţiuni asemănătoare ;). E adevărat, însă, că niciunul dintre aceştia nu a reuşit să adune câteva milioane de adepţi, aşa că poate oamenii aştia chiar ştiu ceva ce noi nu ştim încă. De exemplu, ceea ce n-am ştiut noi înainte să ne uităm pe Wikipedia pentru a scrie acest episod, este că există 72 de planete locuite în Univers, prima fiind cea mai apropiată de Rai, iar ultima cea mai apropiată de Iad. Pământul ocupă locul 68. Evoluţia este ordonată strict, astfel că cea mai nefericită persoană de pe 67 nu ar vrea să schimbe locul cu cea mai fericită de pe 68. Deci, dragii noştrii, faceţi fapte bune ca să vă reîncarnaţi pe 67!

Sentimentul religios e mult mai prezent şi mult mai bine definit decât în China spre exemplu, iar devoţiunea pentru strămoşi e şi ea mult mai bine manifestată. Strămoşii sunt foarte importanţi în Vietnam, ei fiind slujiţi ca nişte mici zei. Fiecare casă, magazin, hotelaş sau restaurant  deţine câte un altar în cinstea răposaţilor. Cei mai bogaţi îşi construiesc o casă întreagă, cu mai multe corpuri şi grădină, doar pentru strămoşii unei singure familii.

Unele altare sunt extrem de kitschoase, cu beculeţe colorate intermitente, raze sclipitoare şi alte podoabe de ar face orice pom de Crăciun de pe la noi să-şi bage unghia-n gât de ciudă. În faţa altarului se pun ofrande, în general, fructe, dar nu lipsesc nici sucurile carbogazoase, biscuiţii sau Redbull-ul. Strămoşii nu se înfruptă din ofrande, ci doar le binecuvântează, familia urmând să le consume aşa binecuvântate cum sunt.

(altar la magazinul de mobilă) 

(altar în hotel) 

(da, ştim, poza a mai fost, dar acum o punem din nou pentru a se vedea altarul din restaurant) 

(altar mare în hotel, la mansardă. În locul lui, puteau amenaja o altă cameră. Asta arată cât de important este altarul.) 

(la ţară, altarul în curte) 

(altar în mijlocul străzii, în copac, în centrul capitalei) 

(la ţară, altarul ocupă un loc foarte mare, mai mare decât bucătăria)

Rugăciunea în faţa altăraşului are loc cel puţin zilnic, dacă nu chiar de mai multe ori pe zi. Unele altare sunt scoase în stradă şi amplasate în locuri mai de soi, de exemplu vreun copac mai bătrân de pe trotoarul din faţa casei.

(ceva ceremonie mai importanta, probabil, având în vedere şi masa din spate. Importantă, importantă, dar tot în stradă se ţine.)

Nu de puţine ori ne-a fost dat să vedem oameni arzănd mii de dolari în faţa casei, pe trotoar, în cinstea strămoşilor. În rare cazuri, chiar zeci de mii de dolari. Da, dolari americani, USD, $, sau cum vreţi să-i identificaţi, doar că falşi. Aici se pot cumpăra teancuri de dolari falşi pe toate drumurile. Sunt ceva mai mari decât dolarii adevăraţi şi tipăriţi pe o hârtie ieftină, singura lor menire fiind aceea de a fi arşi în cinstea celor care nu mai sunt. Obiceiul ăsta l-am observat prin mai multe locuri budiste, China, Tibet.

Strămoşii vin de două ori pe an acasă, la familie, asta fiind probabil şi explicaţia pentru care se conduce în halul asta pe  străzi (şi nici nu se poartă centura de siguranţă).

Un lucru ciudat, pe care l-am mai menţionat, este îngroparea morţilor în lanul de orez. Există cimitire întregi în mijlocul lanului, probabil locul ales având dublă utilitate: răposatul poate binecuvânta non-stop recolta, asigurând, pentru câteva luni, măcar, şi îngrăşământul necesar uni spic viguros. Şi  dacă familia are grijă ce orez consuma şi pe care îl vinde, răposatul poate rămâne cu familia chiar la propriu pentru o perioada mai lungă.

Cele mai multe temple văzute de noi sunt pe acelaşi tipic cu cele chinezeşti (deşi admitem că pot exista diferenţe pe care noi, ca nişte profani ce suntem, nu le-am sesizat). Mai exact, este vorba de un număr oarecare de grădini frumos amenajate, în mijlocul cărora se află templele propriu-zise. În temple, diverse statui care mai de care mai mari şi mai colorate. Unele îl conţin pe Budha gras şi zâmbitor, în timp ce altele conţin demoni fioroşi. Unii din aceşti demoni sunt, de fapt, eroi locali care au ajutat cumva la întemeierea satului, orăşelului sau stătuleţului unde se află templul. Noi n-am înţeles, totuşi, de ce eroii ăştia locali trebuie să aibă ochii roşii, colţi de leu sau şerpi în loc de păr :).

(nenea Confucius în mijlocul templului) 

(un demon, cine ştie ce erou local) 

(interiorul unui templu mai atipic) 

(altar în templu) 

(exteriorul templului, cu grădină şi sculpturi)

Şi un bonus: Budha şi buricul fermecat. La noi se folosesc porci pe post de puşculiţă. Aici, o imagine mai convingătoare: păi una e să-i dai lui Budha, alta e să-i dai lui Ghiţă, nu?