Drumul spre Salta

Am plecat pe seară din Arica, orașul de la granița dintre Chile și Peru, cu destinația Salta, Argentina. Drumul nu avea să fie ușor deloc, una peste alta urma să facem puțin peste 24 de ore, asta dacă aveam noroc. Dacă nu, cum a și fost, cam 30. Stim că 30 pe lângă 24 și puțin nu pare chiar așa de mult cât să te plângi de ghinion, dar în cazul ăsta a fost...

Dar înainte să ne plângem, să ne lăudăm: o porțiune din drumul nostru (bucata San Pedro de Atacama – Salta, care ar fi trebuit să dureze vreo 10 ore) este considerată una din cele mai faine călătorii cu autobuzul din câte există pe lumea asta. Citisem despre asta pe net, care abundă de formulări de genul ”an epic bus ride”, ”one of the world's most facinating jurneys”, ”awsome”, ”amaizing” etc. etc. zău că de data asta nu înflorim. Căutați și voi după ”Atacama Salta” și o să vedeți.

Problema era că drumul trecea pe la aproape 5,000 de metrii și că cea mai mare parte din cele 10 ore le petreci la peste 4,000. Nu e suficient timp cât să pățești ceva cu adevărat nasol de la altitudine, dar suficient cât să te simți nașpa. Iar vama argentiniană e la 4,200, pentru că oamenii ăștia s-au gândit s-o pună taman pe graniță, așa cum îi stă bine unei vămi. Chilienii, mai pragmatici, au pus vama lor chiar în San Pedro, la o altitudine domestică, dar cu vreo 150 km înaintea graniței oficiale (bănuim noi că vameșii chilieni se duc seara acasă la familie, în timp ce argentinienii îndură frigul și pustiul ca la cantonament). Ca informație de senzație, granița dintre Chile și Argentina merge de la N la S (evident) si e stabilită pe fiecare paralelă fix la cel mai înalt punct al continentului. Asta era informația, și acum senzația: granița se schimbă pe alocuri de la an la an, după cum se formează și se topesc ghețarii – și asta nu e banc, chiar așa e.

Ca să n-o mai lungim, povestea faină începe după vama din Chile, care, după cum am zis, este amplasată omenește în San Pedro. Cum pleci de acolo, drmul urcă rapid și ajunge imediat aproape de 5,000 m, pentru ca mai apoi să coboare la 4,200, unde este și granița și vama argentiniană. Să nu săriți că 5,000 e mai mare decât 4,200 și, deci, contradicție cu vama la cel mai înalt punct, că cele două nu se află pe aceiași paralelă. Oare care pinguin o fi simțit nevoia să bage și propoziția precedentă? Nu asta contează, ceea ce contează e că autobuzele îmbarcate către Salta s-au întrecut ca la F1 cine ajunge primul la vamă, nu de alta, dar se anunțau trei colectivos. Nici noi nu știam la vremea respectivă ce vrea să spună stewardul prin trei colectivos, dar la cum ne grăbea să urcăm mai repede în autobuz, trebuie că nu era de bine. Am avut un autobuz fain, așa că am ajuns aproape primii acolo, mai ara doar unul turistic în fața noastră și vreo două colectivos. Abia aici am aflat ce înseamna colectivos în acest context: colectivos = autobuz fabricat în 1960, ultima revizie prin '80, plin ochi de bolivieni (3 pe 2 locuri minim), îmbrăcați în costume tradiționale și cărându-și bagajele în cearceafuri legate cu nod sau papornițe de rafie (care, apropo, par a fi un soi de Samsonite rural universal). Nu știu dacă ați avut vreodată onoarea să prindeți pe la Otopeni un avion de rromi de-ai noștri deportați din Franța și să le vedeți bagajele... ei bine, spectacolul e același. În plus, percheziție la sânge. Fiecare pasager, fiecare băgăjel, fiecare cotlon de autobuz scotocit, pipăit, trecut pe la raze, mirosit de câini etc. Și uite așa am stat noi în vamă la 4,200 cam 3-4 ore... Trebuie spus că autbuzele de turiști treceau mult mai repede, fără atâtea căutări. Păi un autobuz întreg de turiști nu lua nici cât percheziția șoferului de la un colectivo. Da, OK, exagerăm, dar să știți că nouă chiar ni se păreau minutele ore, căci lipsa de oxigen începuse să-și facă efectul. Știți cum era bancul ăla cu Einstein întrebat de un oarecare cum e treaba cu timpul relativ și răspunsul lui că depinde de care parte a ușii de la baie te aflii? Ei bine, așa și aici, depinde de care parte a graniței te afli. Prima oră și jumătate am petrecut-o în autobuz, nu aveam voie să ne dăm jos până ce autobuzul din față nu intra în vamă la ”procesat”. Simțeam deja cum un cerc de metal ne strange capetele din ce in ce mai tare. De la toaleta din autobuz până la scaun amețeam, și, cum aveam locuri la etaj, gâfâiam urcănd pe scări. Și ce nu era oxigen afară, darămite într-un autobuz cu 40 de oameni, fără geamuri rabatabile și cu ușile închise? Deja buda, cu toată putoarea ei, era un loc râvnit, căci acolo se afla unicul geam ce se putea deschide. O stare de neliniste se cuibarise in sufletele noastre, în timp ce usoare valuri de sufocari si cautari de aer ne mai scormoneau piepturile din cand in cand.

Stând în vamă, Pinguinului îi treceau prin capul lui deja lipsit de oxigen tot soiul de întrebări, ca de exemplu de ce trebuie să fie argentinienii ăștia atât de scrupuloși taman aici și să trântească vama fix pe graniță? Că până acum nu fură chiar așa de stricți... Nu puteau face vama mai încolo, că doar tot una era, tot pe drumul ăla mergeai, n-aveai pe unde s-o iei stânga-dreapta, și dacă vroiai să fentezi vama cu vreo contrabandă, ceva, o puteai fenta la fel de bine și pe la graniță, și mai încolo, că oricum, cale de vreo câteva sute de km, tot nu e nimic între graniță și acest ”mai încolo”.

În același timp, capul lipsit de oxigen al Pinguinei se gândea la peisaj și la trăirea pe care ți-o dă lipsa de oxigen: ”ce peisaje de pe altă lume, înălțimi amețitoare, cu pășuni și arbuști, un văzduh făinos, râuri furioase (nu erau râuri pe acolo, nota Pinguinului), case răsfirate pe te miri ce culmi înalte (nici case nu erau, poate doar vama și cazarma, e pustiu de tot pe acolo), nori care-ți atingeau călcâiele și aerul liber care găsea drum spre nările tale pofticioase. Suflau și răsuflau cu nesaț un aer curat, dar zgârcit uneori, trebuia să-i faci curte, să-l ademenești, să-l chemi, să-i promiți marea și sarea… și el venea ușurel, credul și mândru în același timp, poposea un pic pe la nările tale, se mai juca nițel cu tine, așa ca o cuconeasă care se știe dorită, și intră falnic în nări și Doamne ce senzație ! Așa o fi raiul! Intră pe căile nazale și după o călătorie rapidă prin celelate componente ale aparatului respirator, țuști, se răsfira, se desfăta în plămâni și simțeai că trăiești!”

Dar iată că fascinația Pinguinei față de peisaje nu e doar rodul lipsei de oxigen: peisajele chiar sunt de pe altă lume, iar călătoria chiar este ”one of the world's epic bus rides”. Și cel mai bine despre asta vorbesc câteva poze. Din păcate, sunt luate din mersul autobuzului, așa că nu sunt toate grozave...