Salta (Argentina)

Iată-ne din nou in Argentina, dupa multe, multe ore pe drumul lung, obositor, dar de poveste din episodul anterior.

Aici am dat peste cel mai bun hostel din oras, care e murdar (nu orasul, ci hostelul, de fapt și orașul e murdar, dar nu asta ne durea pe noi atunci). Hostelul a fost ales dupa niste review-uri foarte bune, căci de la o vreme ne-am hotărât sa nu mai stam decat in locuri cu review-uri bune și multe. În loc de confortul mult visat, am primit o camera murdara, cu pereții spoiți, cearsafuri impodobite pe la margini cu niște catifea ieftina si pernute imbracate și ele în niște fețe de plastic lucios. Și bomboana de pe tort: camera era plin de țânțari, pe care noi deja îi uram din tot sufletul. Am reușit într-un final să schimbăm camera, deși inițial de la recepție ni se zisese că numai Șefa face împărțeala turiștilor pe camere și cum e tîrziu, Șefa e și ea pe la casele dânsei.

Orasul ni s-a descoperit timid si ne-a aratat o alta fata a Argentinei, o fata mai colorata si mai murdara, pe care nu o banuiam. A fost frumos, ne-a completat experiența argentiniană, contribuind la puzzle-ul întregii călătorii. Am găsit aici o atmosfera provincială și pestriță, lipsită de ”fițele” locațiilor mai populare. La capitolul ciudățenii, am văzut cum la o patiserie, nu oamenii sunt principalii clienti, ci… ... ... ... albinele. Da, albinele. O puzderie de albine dăduse iama in cornuletele cu miere intinse tacticos în vitrină. Cam 5-10 albine de cornuleț. Cornuleț, nu corn. Sau poate am inteles noi gresit și era vorba despre patiseria cu cea mai proaspata miere din lume. Am cârcotit și noi un pic, am făcut repede câteva poze și ne-am văzut de drum. Am descoperit cu surprindere că mai toate patiseriile din oraș funcționează pe același principiu al albinelor invizibile, căci asta a fost o altă explicație la care ne-am gândit pe moment: poate argentinienii nu le văd, poate sunt niște stafii de albine sau ceva de genul și nu le vedem decât noi, cei veniți din-afară. Păi altfel cum să ne explicăm faptul că apetisantele cornulețe se cântăresc cu albine cu tot si se împachetează tot așa?

(Am hotarat sa publicam anuntul asta, poate exista doritori si pe alte meridiane)

(aici sunt albinele, se vad mai greu, dar sunt acolo)

(am incercat sa-l pozam pe asta pentru ca tot dadea turul pietii in masina lui cool. O fi fost la agatat :)

(alta patiserie, alta armata de albine)

N-am mancat cornulete cu miere proaspata, dar am mancat la greu panchitos (adică hot-dog) si cartofi prajiti. Nu știm ce aveau cartofii ăia, dar erau foarte buni. Am mancat si din bunatatile locale: empanadas cu diverse umpluturi, care mai de care mai gustoase. Empanadas sunt un soi de pateuri, doar că altfel. Sunt de două feluri: prăjite si la cuptor. Se găsesc peste tot în Argentina, însă despre cele din Salta se spune că sunt cele mai bune. Localul era parca desprins dintr-un cartier chinezesc, cu mirosuri si pete specifice peste tot. Am intrat cu nițică teamă, căci aveam deja vreo trei luni de când părăsisem Asia, așa că imaginea noastră despre ce înseamnă un loc în care se poate, totuși, mânca se schimbase puțin. Am mâncat cu nesaț din toate felurile de empanadas și chiar ne-am mai intors odata, încurajați de faptul nu pățisem nimic la prima încumetare.

Am vizitat, printre altele, muzeul local in care am avut ocazia sa vedem diverse obiecte cu care erau ingropati copiii incași. În plus, muzeul este renumit în toată lumea (cum, n-ați auzit de el?) pentru două mumii ale doi copii găsiți foarte bine conservați de pe vremea când Imperiul Inca se întindea până pe teritoriul argentinian de astăzi. A fost o experiență pe cât de interesantă, pe atât de tulburătoare, nu de alta, dar copii fuseseră sacrificați. Recitind paragraful de mai sus, cuvântul ”sacrificați” ne duce cu gândul la ideea de abator, așa că pentru cititorii cu o minte la fel de sucită ca a noastră trebuie să precizăm că nu despre asta este vorba: copii au fost înjunghiați, ci doar drogați, apoi lăsați pe varful unui munte să moară de îngheț și lipsă de oxigen, căci muntele să tot fi avut vreo 6.000 de metrii. Deci, mai uman.

Am mai mâncat o fripturică de văcuță, dar nu vă mai povestim și despre asta, că o să ziceți numai de mâncare ne-am ocupat. După lungi meditații, ne-am hotărât la următoarea destinație: Esteros del Ibera, o rezervație naturală cu multe animale, la care se ajunge foarte greu. Am fost atrași și de blogul unor români care trecuseră pe acolo și postaseră niște filmulețe cu ei intr-o bărcuță înconjurată de crocodili. Am căutat noi pe google dupa ”esteros del ibera accidents” ”esteros del ibera crocodile accident” etc. etc. și am ajuns la concluzia că nu are cum să fie periculos din moment ce google-ul, care la știe pe toate, nu a gasit nici macar un om mâncat de crocodili. Așa că ne-am pregătit sufletește pentru drum, care avea să dureza, una peste alta, cam două zile.