După multe ”răzgândeli”, am hotărât să nu mai mergem la Val Paraiso, o locație cică foarte faină, aflată pe malul mării. Review-urile altor turiști nu erau deloc încurajatoare: ne descriau un loc așezat pe multe, multe dealuri care, pentru a fi vizitat, necesită colindarea a nenumărate străduțe în pantă. În plus, aveai norocul ca nările să-ți fie gâdilate de parfumuri de no. 1 și no. 2 (adică de pipi și de caca, o să tăiem paranteza asta vulgară când vom publica blogul la editura Academiei Române).
Am parasit Santiago cu autocarul, având locuri la etaj, primele din față, locurile cele mai faine, de unde poți vedea cel mai bine peisajul: întinderi mari de pustiu uscat, colbăit și sec... Așa am mers vreo 24 de ore până în San Pedro de Atacama, locul de unde se explorează deșertul Atacama, cel mai uscat loc de pe pământ.
San Pedro are un farmec aparte, este un oraş în deşert şi este făcut din deşert (din chirpici, adică). Clădirile sunt netencuite și majoritatea nevăruite, așa ca sunt roşiatice, ca şi praful de pe jos din care au fost construite. A plouat foarte mult pe acolo în ultima vreme, cam cum nu mai plouase în zeci de ani. Şi cum casele sunt din pământ, au început să se topească pe ici pe colo. Cele care erau şi văruite arătau ca şi cum acoperişul ar fi plâns peste varul ce acoperea clădirea. Restul, ca niște bucăți de ciocolată topite pe la colțuri. Noi am prins în Asia inundaţii cât în ultimii 50 de ani şi am prins şi aici, în cel mai uscat deşrt din lume, ploi cât în 20 de ani.
Într-o primă fază, am fost şocaţi de populaţia locului: turişti gen flower power, localnici wasted, agente de turism pe la vreo 40 de ani tatuate din cap până-n picioare, paznici la hostel în vârstă de peste 50 de ani, dar cu codiţe gen Bob Marley, ce să mai, o atmosferă de "forever young, forever cool, forever crazy şi forever careless".
(casă plângăcioasă)
(aici, pe lângă un pinguin cu aripile întinse, puteți observa casele topite de ploaie, ca niște bucăți de ciocolată)
(localnic wasted)
(din fauna locală)
Cazarea a fost aleasă pe sprânceană, scumpă și bună. Din păcate, n-am apucat să stăm acolo decât două nopți, pentru că era ”fully booked” după aia. San Pedro, ca orice alt sătuc turistic de pe lumea asta, nu a dezamăgit la capitolul cazări: prea muţi turişti într-un loc prea mic = cazări scumpe, proaste şi rezervate cu săptămâni în avans, adică de pe vremea când noi nici nu ştiam de existenţa locului. Așa că după cazarea faină din primele zile, ne-am trezit retrogradați într-un hotelaș construit din placaj și cu așternuturi suspecte.
Dar să nu mai lungim polologhia și să trecem la explorarea zonei. Prima excursie a fost la Valle de la Luna, insotiti de un ghid șucar, care a întreținut atmosfera în spaniolă (deși unii turiști credeau că vor avea ghid vorbitor de engleză, dar, deh, asa-s agentiile astea de turism, promit orice până-ți iau banii; unora le promiseseră chiar ”private jeep”, că oricum excursia era pe seară și se termina după ora de închidere a agenției). Peisajul e foarte spectaculos, formaţiunile crestate şi sarea (ieşită la suprafaţă datorită ploilor și a acțiunii unor bacterii) completează un cadru care te lasă mască. Valle de la Luna a fost numită aşa pentru că s-a constatat că peisajul seamănă cu cel surprins în unele fotografii de pe lună. Noi nu știm dacă e chiar așa, dar un lucru e sigur: e frumos nevoie mare! Nouă, cel puțin, ne-a plăcut le nebunie :)
Am mai fost şi la Laguna Cejar şi ce-am mai fi regretat alegerea făcută dacă deşertul ăsta nu ne-ar fi fascinat atât de tare încât să punem botul la toate prostiile pe care le are de oferit :)) Ce ni s-a promis: o baie într-o lagună de un verde-albastru halucinant şi atât de sărată, încât pluteşti în ea ca în Marea Moartă. Ce mai, o experienţă unică. Ce am primit: o baie într-o apă rece, rece, într-o lagună micuţă şi de o culoare indecisă. Într-adevăr, era extrem de sărată şi pluteai ca un balon, dar frigul de afară şi din apă îţi tăia tot cheful de plutit. Ne-am scuturat trupuşoarele de pinguini zgribuliţi, ne-am dat sarea jos şi am trecut la gustat pisco sour şi chipsuri.
Am mai vizitat şi Lagunas Altiplanicas, alte băltoace, dar, de data asta, la peste 4.000 de metrii altitudine. Peisajul... superb! Nu are rost să ocupăm spaţiul degeaba cu cuvinte, pozele vorbesc de la sine. Poate singurul lucru care merită menţionat este câte ceva despre flamingo, nişte păsări care se găsesc pe acolo pe undeva pe la 3-4 mii de metrii altitudine: sunt nişte păsări mari şi roz, după cum bănuim că ştiţi deja. Mănâncă un soi de crustacee minuscule care trăiesc în mâl şi care conţin ceva colorant roz şi de aia sunt şi flamingo roz. Nu ştim noi de ce, dar pigmentul ăsta se duce direct în pene. Şi pentru că acele crustacee sunt chiar minuscule (câţiva milimetrii), flamingo se hrăneşte multe, multe ore în şir, nu mai ştim câte, dar ceva de genul 16-20 de ore pe zi. Şi pentru că stă atât de mult cu capul în jos, ciocul a suferit şi el nişte modificări: partea de sus a ciocului este altfel decât la restul păsărilor, în sensul că e mai mică decât cea de jos şi este şi cea care se mişcă.
Ghidul ne-a arătat şi niște plante ajutătoare pentru bărbaţi pentru momentele de maximă daruire. Cu noi în microbuz erau și niște chinezi, care au priceput mai greu ce vroia gidul să zică pe spaniola lui. Dupa ce intr-un final au înțeles care erau foloasele plantei magice, chinezii (ei) au ras cu interes, ele cu nesaț :)))
Şi ultima atracţie: gheizerele Tatio! Ne-am sculat devreme, devreme de tot, pe la 3 jumate noaptea, întrucât plecarea era la 4: se pare că sadicele astea de geizere se află la 2-3 ore de mers cu mașina de sătucul nostru și nu erup cum trebuie decât dimineața devreme. Niciodată nu ne-am mai sculat atât de devreme ca să plecăm să vizităm ceva, aşa că am fost şi noi mult mai exigenţi în aprecieri şi am declarat locul un soi de "parcă nu atât de mare schemă cât să merite atâta efort". Şi ce am văzut: nişte gaizere obosite, care scuipau apă şi gaz în sus în atmosferă. Ca să fim sinceri, spectacolul nu era rău deloc, doar că eram extrem de obosiţi, ne sculasem la 3 jumate, făcusem deja două ore jumate pe un drum plin de gropi, afară erau -10 grade, iar noi nu aveam decât trei rânduri de haine de vară-toamnă pe noi. Aşa că ne vedem nevoiţi să declarăm totul, una peste alta, un mare fâs. Se putea face și baie în apele încălzite de Mama Pământ, dar asta numai pentru ce dispuși (1) să își arate fundul întregii populații, căci nu există vestiare, și (2) să facă toată treaba asta la -5, -10 grade.
Ultimele zile din excursia in desert au fost dedicate documentarii pentru excursia urmatoare: Bolivia si salina Uyuni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu