miercuri, 4 aprilie 2012

Uruguay - Montevideo 2



Doamna Castellon îşi strecură ochii verzi, mari şi milostivi pe geamul din faţa şemineului ca să vadă lumea ce trecea grăbită pe trotuar. Era duminică, se pregătea să plece la biserică, dar azi, poate mai mult decât în alte zile, amintirile o copleşeau. Purta un palton verde,  cizme maro puţin roase pe la tocuri, dar avu grijă dis de dimineaţă să aştearnă un strat de cremă peste micile defecte...  doar poşetuţa maro, dăruită de răposatul soţ, mai aducea aminte de gloria familiei de altădată. Trupul uscăţiv, măsliniu şi şubred era parcă adăpostul toamnei, o toamnă cu ploi şi friguri timpurii. Fusese o femeie frumoasă, ridurile care îi acaparaseră chipul de-a lungul anilor lăsau să se întrevadă trăsăturile care fermecaseră tinerii din ţinutul Coloniei.

Tot aşa şi Montevideo a fost o glorie a tinereţii secolului XX, fermecând o lume întreagă. A fost un punct de atracţie pentru mulţi străini care au emigrat în Montevideo la începutul secolului XX.  Un oraş eclectic şi vibrant altădată, centru comecial şi cultural, astăzi, Montevideo pare să reflecte acest statut privilegiat doar prin clădirile sale a căror arhitectură a fost marcată, printre altele, de curentul Art Deco, un curent amestecat, ale cărui principale trăsături sunt: eleganţa, şicul, funcţionalul şi modernul.










Am fugit cât am putut de repede din vastele noastre apartamente şi am purces la vizitarea oraşului. Era deja spre seară, aşa că nu am mers decât până la malul mării. Credem că trebuie să fie foarte plăcut să ai marea la marginea oraşului, mai ales dacă mai ai şi un apartament în blocurile elegante şi drăguţe coonstruite la doar câţiva metrii de plajă. Eram deja impresionaţi plăcut de oraş.



Deşi nu ne-am fi aşteptat, la urma urmei, Uruguayul de azi e mai sărac decât Argentina, preţurile la mâncare au fost chiar mai mari decât în Buenos Aires. Aşa că iarăşi am mâncat cu zgârcenie, mai ales că aici nici nu puteam găti: bucătăria hostelului era dotată tot cu mobilă de epocă :))) care, pe deasupra, nici nu mai fusese curăţată de ceva vreme. Uşor, uşor s-a înserat, noi ne-am întors la palat şi, cu teama-n suflet şi cioripanul în stomac, ne-am pregatit de noapte. Dar n-am dormit prea mult în noaptea cu pricina, am stat la beri cu patronul şi cu alţi turişti în grădina din spate până pe la 4 dimineaţa.

A doua zi, Pinguinul s-a trezit uimitor de... treaz după atâta petrecut. Pinguina s-a delectat cu suc, aşa că, normal, s-a trezit fresh ca un trandafir. Am trecut repede, repede la văzut restul oraşului, adică partea cea mai importantă: centrul. Ni s-a spus că oraşul este extrem de sigur, că e mult mai bine decât în Buenos Aires, unde anumite zone sunt chiar nasoale. Aşa că ne-am suit cu încredere maximă în autobuzul care ducea spre centru, cu intenţia să ne dăm jos pe una din străduţele din apropierea pieţei centrale... dar nu am putut face asta, erau nişte străduţe pustii, murdare şi pline de dubioşi. Efectiv, staţie după staţie, nu am avut curaj să ne dăm jos din autobuz. Era duminică, aşa că tot uruguayanul nedubios stătea acasă. Totul era închis, iar în pustiul de afară se aflau doar câţiva ciudaţi, care probabil aveau casa mai urâtă decât strada plină de gunoi.

Ne-am dat jos din autobuz după ce a întors la capăt şi a ajuns, din nou, foarte aproape de piaţa centrală, unde lucrurile păreau niţel mai spălate. Aici, am admirat câteva clădiri vechi de o arhitectură cu adevărat deosebită, mărturie a unei perioade de glorie demult apusă, după cum sugerau faţadele cam ponosite şi nerefăcute de ceva vreme. Printre ele, crescuseră şi alte mai noi, păreau în stilul anilor '60, '70 sau '80, care după când fuseseră construite, probabil pe locul unora mai vechi, care nu au avut norocul să supravieţuiască până azi. Tocmai din cauza acestui amestec de arhitecturi, oraşul ne-a dat o senzaţie de incomplet, de eleganţă şi de nobleţe contaminată de un ceva indescriptibil şi fără suflet.















 (lăcăţelele iubirii)








Ne-am întors şi luni prin aceleaşi zone pentru a vedea oraşul, nu doar pustiu, ci şi animat. Oamenii păreau destul de ponosiţi, imbrăcaţi cu haine de o calitate mai slabă. Noi nici nu am văzut magazine firmate (şi aici ne referim la mărci de genul Adidas sau Nike). Nu am văzut nici măcar magazine de ţoale care să arate mai jmechere. E adevărat că nu am intrat în mall-uri (dacă or fi), dar ne-am fi aşteptat să găsim ceva mai de soi măcar pe marile bulevarde. În schimb, am găsit marfă ca cea din piaţă de la Obor, aranjată tot cam ca acolo.

Aici ne-am aventurat să vedem şi muzeele locului. Unele au fost închise şi duminică şi luni, aşa că nu am văzut chiar tot ce ne-am fi dorit. Dar poate a fost mai bine aşa, judecând după "bogăţia" de exponate pe care le-am văzut în cele pe care le-am găsit deschise. Primul a fost muzeul gaucho: gaucho este un cowboy din America de Sud, iar la muzeu am putut admira câteva cuţite, nişte şei de cal şi ceva căni de băut ceaiul. Toată expoziţia ocupa cam trei-patru camere dintr-o casă colonială, aşa că vă puteţi magina cam cât de "multe" erau exponatele. Apoi am fost la muzeul auto, unde am văzut vreo 20 de masini de epocă, o experienţă plăcută şi interesantă cale de cateva zeci de minute. Podoaba podoabelor a fost muzeul carnavalului: noi tocmai ce văzusem carnavalul la Colonia, aşa că eram foarte entuziasmaţi să aflăm mai multe despre el. Norocul a fost că am ajuns acolo fix în ziua de marţi, când intrarea era gratis, altfel ne-am fi ofticat rău de tot. La muzeu erau doar câteva costume mai prăfuite şi mai urâte decăt cele pe care le văzusem noi pe stradă...







 (Faimosul mate uruguayan, paraguayan şi argentinian. Adică se ia o badoagă precum cea din imagine, se burduşeşte cu ceai, se opăreşte bine cu apă şi apoi se soarbe iute, iute, cu limba friptă, prin băţul frumos ornamentat până nu devine ceaiul muult prea tare)


 (piesă de muzeu şi pe stradă)


(idem)

(idem)

La capitolul aproape-culinar, aici am avut plăcerea să descoperim secretele lui "medio y medio", un amestec foarte plăcut de vin şi şampanie (jumi-juma, adică... medio y medio). Am luat sfioşi sticla de pe raft, preţul mic ne făcea să ne întrebăm oare pe ce poşircă am pus mâna. Dar nu a fost aşa, a fost chiar bună, aşa că din trei seri la Montevideo, noi ne-am veselit în una jumate (Pinguinul în două, Pinguina în una :))

 (numele fericirii este: CHORIPAN)



Şi bonusurile de rigoare:


(I'm lovin' it a la Uruguay)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu