Uruguay - Montevideo 1

Am ajuns cu chiu cu vai în Montevideo, şi speram să apucăm să ne odihnim la hostelul rezervat, după agitaţia cu carnavalul şi somnul de doar câteva ore. Hostelul ales pocnea de review-uri bune, avea un scor de peste 90%, era nou-nouţ, aşa că şi noi ne aşteptam la un paradis al confortului şi curăţeniei.
Numele hostelului era "promiţător": "Escuela de Rock", chiar şi Pinguinul, rocker cunoscut, a avut un mic ghiont în inimă când a citit numele. Acuma nu vrem să jignim pe nimeni, mai ales pe Pinguin, dar unii rockeri nu-s mari iubitori de apă şi săpun, cel puţin aşa zice cultura populară, şi ca să-ţi numeşti afacerea aşa... apoi trebuie că te-a prins rockul cam prea mult.

Am ajuns pe strada cu pricina şi nişte vlăjgani, care ne-au văzut trăgând cu greu la bagaje, ne-au făcut semn că am ajuns... am ridicat din sprâncene şi nu prea aveam chef să-i băgăm în seamă (aveam lecţia învăţată din Asia, dacă cineva îţi zice că ai ajuns, atunci sigur n-ai ajuns:))), mai ales că noi credeam că hostelul e mult mai departe. Au insistat şi ne-am apropiat... Să vedeţi minune: pe o clădire veche, la care Pinguina a strâmbat ferm din nas, pe o foaie A4, puţin ruptă pe la colţuri şi lipită cu scoci pe un geam prăfuit, era scris clar numele hostelului. Clădirea nu era foarte îmbietoare, dar ne-am zis că a mai fost aşa, şi înăuntru am avut surprize plăcute. Am păşit timid, şi un băiat foarte entuziasmat, patronul hostelului se pare, ne-a întâmpinat. Arăta ca un rocker adevărat, puţin prăfuit totuşi, mai gras decât ar fi trebuit şi trecut de ceva vreme de vârsta rebeliunilor rockereşti: păr lung, barbă, tricou negru jumulit, blugi negri prăfuiţi, în general un look neîngrijit. Am zis lasă, că nu e aşa de rău, camerele contează mai mult. Holul şi recepţia n-au dezamăgit, au fost pe principiul "omul sfinţeşte locul". Totul era prăfuit, dezordonat, năclăit, şi am putea continua cu adjectivele nemulţumitoare, dar să vedem totuşi camerele alea odată, că deja avem emoţii şi noi speram să tragem un pui fain de somn. Cu mâna pe chept, ca orice om de omenie, gazda noastră ne-a prezentat "perla" hostelului: singura cameră dublă, cea mai mare şi mai faină, nelocuită de nimeni până atunci. Am păşit foarte sfioşi spre destinaţia noastră finală, încurajaţi puţin de cuvintele omului. Şi iaca: ore întregi de căutări pe net pentru cazarea perfectă, mersul cu autobuzul până în Montevideo, căratul bagajelor pe tot felul de străduţe, au fost răsplătite cu ce credeţi? O cameră minusculă, de abia încăpea patul în ea, cu mobilă de pe vremea lu Mihai Viteazu, un miros de casă veche, o puzderie de ţânţari (cel puţin câteva zeci), şi cea mai faină chestie din cameră: cearşafuri din plastic, din alea de le vindeau acu ceva ani ţiganii pe la ţară pentru ceva de mâncare. Am stat puţin nedumeriţi în mijlocul camerei, ne-am zis că ar trebui să încercăm să ne obişnuim cumva cu camera, poate şi cu mirosul, am ciopârţit câţiva ţânţari... unii din ei au fost ucişi fără milă pe pereţii cică proapăt vopsiţi.

Cu mirosul te înveţi repede, e unul din cele mai adaptabile simţuri, dar aici n-a fost cazul, nici după juma de oră n-am reuşit să ne înduplecăm nările să se obişnuiască cu plăcuta mireasmă. O simţeam constant, se instalase cu încăpăţânare acolo şi se ţinea strânsă, nici măcar deschiderea uşii sau a geamurilor n-au reuşit s-o convingă să iasă de acolo. S-a tupilat în nări şi nu s-a mai dat dusă nici măcar când am ieşit din locul cu pricina, când am început să ne uităm prin alte camere să vedem cum arată şi celelate "bijuterii" din casă. Şi uite aşa am descoperit ceea ce avea să devină culcuşul nostru pentru următoarele 3 nopţi: o cameră şi mai mică, cu două paturi suprapuse şi un seif mare din lemn, vechi cam de pe vremea lui bunica. La început, n-am avut curaj să cerem schimbarea camerei, aşa că am cerut doar nişte cearşafuri noi. Şi ce credeţi că am primit: ruşinea rockului, cearşafuri cu imprimeu de leopard!!! Dar măcar nu erau de plastic... indicele nostru de fericire a mai crescut puţin, dar mireasma de casă veche ne-a îndemnat să întrebăm sfioşi dacă nu cumva cămara cu paturi suprapuse nu e liberă la noapte şi dacă nu s-ar putea face cumva un schimb. Surpriză pe faţa patronului: "de ce nu vă place, e cea mai faină, abia am zugrăvit-o, dar dacă vreţi voi, OK, facem schimbul, oricum nu stă nimeni aici la noapte, dar eu tot nu înţeleg de ce vreţi asta."

Am târâit bagajele dintr-o cameră în alta, iar patronul ne-a făcut cunoştinţă cu seiful: "aveţi grijă să nu pierdeţi şi cheia de sus, că alta nu mai există şi cea de jos s-a pierdut deja, de fapt, aşa l-am cumpărat, fără cheie, fostul proprietar a pierdut-o şi nu ştie ce e înăuntru, cine ştie ce-o fi, aur, acte, whatever, voi să nu pierdeţi şi cheia de sus. De fapt, mie îmi plac antichităţile, de aia l-am şi cumpărat din târg." Şi uite aşa am înţeles şi noi de ce era hostelul plin de vechituri prăfuite... omul umbla prin târguri şi cumpăra "antichităţi". Păi frate, dacă tot  îţi plac antichităţile, le restaurezi şi tu puţin, dacă nu, măcar le ştergi de praf. Dar nu, omul nostru doar le cumpăra şi le arunca, pline de praf şi nespălate, fără să se potrivească una cu alta, în hostelul lui, cică, nou. Am aflat de le patron şi de ce mirosea în halul ăla a vechi în "perla" hostelului: zugrăvise chiar el camera, cu mult drag, şi dăduse doar un strat. "Poate ar trebui să mai dau unul...", zise el reflexiv... "dar azi facem grătar, nu vreţi să veniţi? Doar 12 dolari de persoană. Avem şi muzică live în grădină.". Hmmm, ne-am gândit noi, bugetul nostru pe o zi şi ceva, nu, nu vrem, mersi. Am stat, totuşi, la bere şi taclale cu turiştii şi patronul până pe la 4 dimineaţa şi am văzut şi în ce a constat concertul live: el la tobe şi un amic la chitară rece. Sublim! Între melodii, mai învârtea la grătare. Garnitura: un munte de orez, nu ştim de unde l-a scos, peste care a vărsat o tonă de sare, uite aşa, ca suprafaţa să fie extrem de sărată, iar mijlocul nesărat deloc.

Când ne-am trezit, am fugit şi noi la micul dejun, dar erau deja oaspeţi la masă: o droaie de muşte nesătule, care se înfruptau din lucrurile uitate pe masă. Micul dejun trebuia să ţină până pe la 11, dar a zăcut uitat acolo până pe la 2. Noi suntem tot timpul amatori de mic dejun gratis de la hostel, mai ales prin ţări cu preţuri mai mari decât în România, dar unele treburi sunt prea de tot, aşa că am strâmbat amândoi din nas şi am renunţat la aşa ofertă.

Într-o dimineaţă cu soare, a doua zi de Montevideo, Pinguina a descoperit o surpriză: vreo câteva zeci de muşcături de ţânţari, pe mână şi pe faţă. Sau, cel puţin, aşa am crezut noi iniţial. Doar că pişcăturile apăreau una după alta, la duş, pe stradă, pe sub cămaşă, de parcă nişte ţânţari nevăzuţi sau din vreo altă dimensiune şi-ar fi băgat doar trompiţele în lumea noastră numai cât s-o muşte pe Pinguină... am rumegat noi problema, am întors-o pe toate feţele, dar explicaţia cu tânţarii invizibili tot nu ni se părea prea plauzibilă, aşa că am început să ne îndoim că sunt ţânţari. Am căutat pe net şi am descoperit specificul muşcăturilor de ploşniţă: mai multe în linie, cam cum avea şi Pinguina. Iar să fi dat de ploşniţe? Hostelul era abia deschis, dar cine ştie ce adăposteau vechiturile alea din târg aduse pe post de mobilă de epocă? Sau să fi adus noi ploşniţe de la hostelul horror din Iguacu? Nici asta parcă nu era plauzibil: schimbaserăm deja 4 hosteluri şi ni se părea greu de crezut să avem câteva zeci de ploşniţe în bagaj, care să iasă frumuşel, să se înfrupte doar din Pinguină, apoi să se culcuşească la loc tot în bagajul nostru. Misterul ăsta ne-a chinuit zile bune,mai ales că muşcăturile n-au trecut cu săptămânile. Am căutat tot ce se putea căuta pe net despre ploşniţe şi varianta cea mai plauzibilă este că au fost reacţii alergice întârziate de la muşcăturile din Iguacu: se pare că muşcăturile de ploşniţă pot apărea şi după 10 zile... Aşa că speranţele noastre că DEET-ul ţinuse ploşniţele la distanţă s-au risipit, iar Pinguina a început să se gândească iar cu groază cum a fost muşcată de zeci de ori de faţă.

Din păcate, n-am fost inspiraţi să şi pozăm minunea de hostel ca să vedeţi şi voi că nu batem câmpii, aşa că trebuie să ne credeţi pe cuvânt :) Dar, vă oferim un sneak preview de la episodul următor, episod dedicat doar oraşului Montevideo, un oraş cu parfum de istorie prin toate cotloanele.