Argentina - Ushuaia

27 - 31 Ianuarie 2012

În sfârşit, o locaţie unde nu avem ce cârcoti: cazarea excelentă, peisaje care-ţi taie respiraţia, activităţi cum n-am mai făcut niciodată, mâncare pe săturate. Aterizarea a fost puţin mai haioasă, rolurile s-au inversat niţel, Pinguina fiind, de data asta, mai înfricoşată decât însuşi Pinguinul: a crezut că acuşi, acuşi o să dea cu avionul de munţi sau o să-l scape în apă (peisajul e muntos, şi, din lipsă de loc plat, pista începe chiar din buza mării şi se termină tot aşa).

E şi frig la Ushuaia, deşi este vară în emisfera sudică, ziua sunt cam 10 grade, iar noaptea 3. Dar măcar ziua ţine 16 ore, te scoli pe lumină, te culci pe lumină.

Şi ce poţi face la Ushuaia? Păi poţi să mergi la gheţarul Martial, un soi de zăpadă murdară pe un vârf de munte (ups, parcă n-aveam nimic de cârcotit :))) la care ajungi după ore bune de urcat pe o pantă abruptă, prăfuită, plină de pietre şi fără prea multă vegetaţie. Muntele ăsta cu vegetaţia lui aspră şi săracă îţi dădea senzaţia de pustiu, de final, de capăt. Şi aşa şi era, căci Ushuaia este Capătul Lumii, Fin del Mundo, cel mai sudic oraş de pe planetă, cea mai izolată aşezare a Ţării de Foc. Ne-am plimbat cale de o zi pe munţii respectivi, am şi pus mâna pe gheţar, apoi ne-am întors voioşi acasă. Pinguina a gatit nişte paste şi ne-am culcat încă pe lumină, pe la 10 şi ceva.

(Pădure de la capătul lumii)

A doua zi, am vizitat Parcul Naţional al Ţării de Foc, unde am avut minunata ocazie să vedem aceiaşi pădure şi acelaşi canal Beagle cale de vreo 6 ore. Iar cârcotim, dar ce să facem dacă drumul ăla a fost aşa de monoton? Foarte frumos peisajul, diferit de tot ce mai văzusem noi până atunci, dar cele 6 ore de mers prin aceiaşi pădure ne-au cam... obosit, ca să nu zicem plictisit. De fapt, n-ar trebui să cârcotim, căci am avut o vreme superbă, lucru mai rar în Ţara de Foc. Iar pădurea şi canalul au fost frumoase, jos pălăria. Şi ca să fim sinceri, cele 6 ore de monotonie n-au fost vina parcului naţional, ar fi trebuit să fie doar 3, dar boala Pinguinului şi-a făcut de cap mai mult decât în alte zile, aşa că nu am putut merge mai repede... am mers şi noi şontâc-şontâc de ne tot întreba lumea dacă nu cumva Pinguinul a călcat prost şi şi-a rupt ceva.

(Pădure uscată, din câte am înţeles noi, din cauza castorilor. Castorii au fost aduşi aici din Canada şi nu au prădători naturali, aşa că se înmulţesc într-o veselie. Construiesc baraje şi inundă diverse locuri, înecând, astfel, copacii locali.)

Am pomenit ceva de canalul Beagle şi ne-am exprimat ca şi cum am fi vorbit de Gibraltar sau de vreo altă destinaţie super-cunoscută... dar trebuie să plecăm capetele jos şi să recunoaştem că şi noi, dacă ne-am fi citit propriul blog înainte să fi mers p-aici, ne-am fi simţit puţin ruşinaţi că nu ştim ce este şi pe unde trece canalul ăsta cu un nume aşa de celebru. Ei bine, Canalul Beagle trece pe undeva prin sudul extrem al Americii de Sud şi, din câte ştim noi, nu are cine ştie ce importanţă. Mă rog, poate fi folosit pentru a scurta puţin drumul dintre Atlantic şi Pacific, dar pentru asta există unul şi mai bun, numit Strâmtoarea Magellan, care e puţin mai la nord. Canalul Beagle a fost numit aşa în cinstea corabiei cu care a  trecut pe aici Darwin, corabie care a fost numită aşa în cinstea căţelului Reginei Angliei, care era de rasă Beagle. Şi uite aşa, dacă Regina Angliei ar fi avut un altfel de câine, canalul s-ar fi putut numi Canalul Chiuaua sau Canalul Ciobănesc Mioritic.

Ţara de Foc este o insulă împărţită între Argentina şi Chile şi despărţită de restul continentului prin mai sus pomenita Strâmtoare Magellan. Vremea este destul de câinoasă, este frig şi vara, iar vânturile sunt atât de puternice, încât până şi copacii cresc aplecaţi într-o parte. Noi venim după vreo doi ani de când nu am mai văzut frig, aşa că bagajele noastre nu conţin prea multe haine groase. Am pus cam tot ce am avut pe noi, dar cele 8-10 grade tot şi-au făcut loc pân' la piele, aşa că Pinguina s-a învineţit toată la faţă şi a început efectiv să clănţăne. Am intrat repede într-un magazin de suveniruri, şi mamă, mamă, ce interesaţi am devenit noi de toate prostiile alea de pe acolo, cale de vreo 15-20 de minute.

(Şi cel mai aplecat copac dintre copacii aplecaţi. Vedeţi, şi în lumea vegetală parcă există unii care se străduie prea mult :)

Dar de ce se cheamă Ţara de Foc ,Ţara de Foc? Păi când a ajuns Magellan pe aici, a găsit nişte băştinaşi care nu aveau haine mai deloc, căci vremea este foarte umedă, aşa că orice se usucă foarte greu. Aşa că oamenii nu se îmbrăcau cu mai nimic, cică le-ar fi fost mai bine aşa, dar cum e cumplit de frig în majoritatea timpului, cărau cu ei câte un foc ca să le ţină de cald. Cărau focurile alea inclusiv în bărci, la pescuit. Şi uite aşa a văzut Magellan multe, multe focuri prin ţinutul ăsta, de unde şi numele. Oamenii de pe aici erau destul de primitivi, trăiau în special din vânatul leilor de mare şi din pescuit. Pe post de casă, aveau un soi de cort rotund, cu diametu cam de 2-3 metrii, în jurul căruia aruncau toate resturile, oase, scoici, etc. În mii de ani, resturile astea din jurul corturilor s-au tot înălţat, până când s-au ridicat ca nişte mici ziduri în jurul lor. Asta putem vedea şi noi azi, zidurile astea, care arată ca nişte mici cratere peste care a crescut multă, multă bălărie.

Oamenii ăştia nu aveau mai de niciunele, nici cultură, nici scris, nimic. Se pare că au ajuns aici pentru că erau cel mai paşnic popor din America de Sud, fiind împinşi spre sud de altele mai războinice. Sau poate erau doar cel mai bleg popor. Dar pentru că tot am ajuns aici, trebuia să vizităm şi muzeul dedicat lor. Cică mai există o singură vorbitoare nativă de limba Yaganilor, dar probabil că şi ea stă să dea colţul. Oricum, singurul lucru notabil de la muzeu a fost ceva mitologie. Se făcea că demult de tot, pe când nu era nici Lună şi nici Soare, femeile au inventat o jmecherie: au construit o casă mare în mijlocul satului, unde bărbaţii nu aveau acces. Ele stăteau acolo mai tot timpul şi nu se ştie ce făceau. Bârfeau, probabil, ar zice Pinguinul, sau coseau goblenuri, după cum ar zice Pinguina. Au inventat şi nişte zei cu care cică tot intrau în contact. Zeii ăştia erau nişte mari măgari, toate poruncile lor, coincidenţa coincidenţelor, se refereau la treburi pe care bărbaţii trebuiau să le facă pentru femei. De exemplu, să vâneze, să crească copiii şi cine mai ştie ce chestii care poate că mai bine că nu au fost scrise pe un perete de muzeu. Dacă nu, ceva urgie urma să se abată asupra comunităţii. Numai că la un moment dat, bărbaţii au aflat de toată mişelia şi s-au răsculat. Femeile au fost pedepsite exemplar, majoritatea plătind cu preţul vieţii huzureala de până atunci. Câteva au scăpat, una dintre ele fiind şi cea mai puternică femeie din sat, care a fugit repede-repede în ceruri. Bărba-su nu s-a lăsat, avea o poliţă de plătit şi tinereţile de recuperat, aşa că a fugit s-o prindă. Ea s-a transformat în Lună, el în Soare, şi, din acele timpuri şi până azi, o tot fugăreşte şi n-o prinde. Iute gagica. Şi ce credeţi că au făcut bărbaţii după aşa o revoluţie? Ştiţi Ferma Animalelor? Pe acelaşi principiu, porcii de bărbaţi au preluat ei frâiele casei mari din centrul satului. Au preluat cu totul invenţia femeilor, inclusiv zeii creaţi de acestea, până şi ideea că secretul trebuie ţinut cu sfinţenie. Dar dacă mişelia femeilor ţine de mitologie, jmecheria bărbaţilor chiar s-a întâmplat, aceasta fiind organizarea socială găsită de europeni. Bărbaţii s-au dovedit, totuşi, nişte tirani mai cu inimă, căci nu stăteau acolo tot timpul, ci doar o anumită perioadă din an, cât le ajungea mâncarea. Femeile, mititelele, credeau că bărbaţii mor în fiecare an şi, după câteva zile, sunt inviaţi de zeul cel mare. De fapt, ei stăteau ascunşi în casa aia şi se distrau de unii singuri.

A treia şi a patra zi au fost cele care ne vor rămâne în inima şi în memoria noastră pentru multă vreme de aici încolo: excursia pe canalul Beagle, la văzut de cormorani şi lei de mare, şi excursia la insula... ... ... ... suspans... ... ... ... ... PINGUINILOR!!!!

Dar întâi, despre cormorani: put, dom'le, put de nu se poate! Ce altceva am putea spune despre ei? Păi... sunt mulţi adunaţi pe-o insulă mică... şi fac toţi caca acolo de pute de nu se mai poate. În rest, sunt foarte frumoşi şi drăguţi, aşa au fost mai ales la dus, când bătea vântul dinspre noi spre ei, căci la-ntors, povestea a fost invers... Şi uite aşa am ajuns şi la leii de mare, am văzut vreo 20 de exemplare, cu 5 mai multe decât văzusem la grădina zoologică din Chengdu. Dar aici erau în sălbăticie, aşa că se pun de două-trei ori mulţi :))) Leii de mare duc o viaţă de invidiat, sunt foarte leneşi, ocupaţia principală fiind statul la soare. Sau, cel puţin, asta făceau când am fost noi pe la ei.

(De la distanţă: insula albă a cormoranilor. Albă de la... resturile de peşte rămase în urma digestiei :)))

(2 pinguini şi farul de la Capătul Lumii!)

(O mică ploaie în Ţara de Foc... se întunecă pe nerăsuflate, plouă puţin, apoi se înseninează. Cel puţin, aşa a fost când eram noi pe acolo.)

(La final, am primit şi o bere. Două, pentru cei care au mai dorit încă una :)))

Ajunşi la capătul lumii, trebuia să vedem şi pinguinii cei mici şi drăgălaşi, mai ales că noi le-am împrumutat numele. A costat o tonă de bani distracţia asta, dar a meritat. Am dat 100 de dolari de căciulă şi ne-am plimbat printre pinguini preţ de vre-o oră. Dar să începem cu începutul, că aşa-i şade bine călătorului... Am mers cu un microbuz vreo oră şi jumătate, timp în care am mai avut o oprire la faimoşii copaci de care am pomenit mai sus, ăia care cresc aplecaţi într-o parte din cauza vântului prea puternic. Apoi am luat o barcă şi, după vreo 10 minute, am început să zărim căpuţurile curioase şi cercetătoare ale pinguinilor. Am simţit cum o emoţie puternică ne învăluie: în sfârşit aveam să fim aproape de ei, pinguinii, nişte animăluţe extrem de drăgălaşe, cu o existenţă interesantă. Urmărisem acu vreo 2 ani un filmuleţ de vreo 2 ore doar despre pinguini şi ştiam câte ceva despre ei, dar când îi şi vezi, totul devine şi mai interesant şi mai frumos. Pinguinii au acelaşi partener toată viaţa... să mai zică cineva că masculii sunt poligami de la natură:))) se recunosc după glas, fiecare pinguin având o voce aparte. Aşadar, nu se recunosc după felul în care arată, ci după strigăt. Aşa este şi la om, câteodată. Fac câte un puişor sau doi pe an, dintre care, în mod normal, supravieţuieşte doar unul. Din fericire, în Ţara de Foc există destulă mâncare ca să supravieţuiască ambii pui. Felul în care îşi hrănesc puii este foarte interesant: unul din părinţi se duce la pescuit şi vine cu peştii în esofag, nu în "mânuţe":)) apoi, pinguinii cei mici îşi călăresc părintele pentru a obţine mâncarea înaintea fratelui...

Un pericol pentru puişorii zglobii este o pasăre mare cât toate zilele şi negră în cerul gurii de rea ce e, numită Skua, care-i tot urmăreşte toată ziua să-i mănânce. De fapt, această pasăre mănâncă doar pui şi ouă de la diferite specii de păsări: şi cormoranii sunt pe listă. Am încercat să ne gândim că are şi ea puişorii ei de hrănit, puişori pe care i-am şi văzut pe-acolo, dar oricum ne uitam la ei, tot siniştrii ni se păreau. Şi culmea ironiei: bărcuţa cu care ne-am dus pe insulă se chema tocmai Skua. La final, am văzut şi muzeul de fosile marine, nu ştim ce căuta muzeul ăla tocmai acolo, în pustiu, dar se pare că orice tur la pinguini include, vrei, nu vrei, şi o vizită la muzeu. Zece minute ar fi fost de ajuns pentru a vedea cele câteva schelete, dar şoferul a uitat de noi cale de vreo oră şi ceva. Sau, cel puţin, aşa ne-a zis ghidul, că şoferul a uitat de vreme fiind la o tacla cu prietenii. Gândul că taclaua o fi fost, de fapt, o băută mică ne-a urmărit tot drumul de întoarcere... dar am ajuns cu bine, căci, iata, am şi terminat de scris despre minunatele aventuri din Ţara de Foc!

(2 pinguini mari şi 1000 de pinguini mici :)))

(Pui de pinguin bătându-se pentru mâncarea adusă de părinţi, o bătaie pe viaţă şi pe moarte. Acum, în Ţara de Foc, datorită abundenţei de mâncare, supravieţuiesc ambii pui, dar situaţia asta e doar o excepţie pentru pinguini în general)

(Pui de pinguin: nu-i aşa că e simpatic?)

(Pui de skua... nu-i aşa că nu e simpatic?)

Şi un filmuleţ cu pinguini:

Şi ceva bonusuri:

(O plantă înrudită cu... morcovul! Ceea ce e interesant e că ţine în interior 20 şi ceva de grade indiferent de temperatura de afară) 

(Deschideţi poza şi uitaţi-vă la ce cântă la casetofon! Da, este chiar el, Adrian Copilul Minune într-un taxi de la Capătul Lumii, din cel mai sudic oras din lume, din cel mai izolat loc al Ţării de Foc! Omul era bolivian, dar avusese o iubită de pe la noi pe când lucra în Spania: şi uite aşa s-a născut o dragoste profundă pentru muzica de pe la noi :))))