Cambogia - Phnom Penh

Acest episod este mai puţin obişnuit, are adrenalină, dramă, tristeţe şi disperare. Dar, înante de toate, o scurta incursiune în istora recentă a Cambogiei: undeva prin 1975, puterea a fost preluată de o grupare comunistă numită khmerii roşii (sau Khmer Rouge, în engleză... da, ştim, rouge nu e cuvânt englezesc, dar nu avem noi ce să facem, e opţiunea lor să le zică aşa). Băieţii aştia aveau un vis: să reînvie regatul kmerilor, aşa cum a fost el pe vremuri, influent şi bogat. Şi cum idei originale nu au avut, ce s-au gândit ei? Să copieze ce făcuseră înaintaşii lor de ajunseseră aşa de bogaţi şi de influenţi, adică să cultive cât mai mult orez. Şi asta în mod tradiţional, fără mecanizare, fară ştiinţă, fără nimic altceva decât proprile mânuţe. Astfel, aveau nevoie de cât mai mulţi ţăranii needucaţi. În decurs de câţva ani, toată populaţia a fost transformată în ţărănime, oraşele rămânând pustii. Din păcate, procesul a fost foarte brutal. Intelectualii au fost declaraţi de netransformat, astfel că au fost omorâţi din prima. Paranoia şi controlul specific statelor comuniste a atins aici cote sinistre: nu puţine sunt cazurile în care informatori au fost chiar copii de vârste fragede împotriva propriilor părinţi. De cele mai multe ori, sentinţa era moartea. Cambogia a scăpat de această teroare datorită intervenţiei Vietnamului, care, în 1979, a invadat Cambogia şi i-a pus pe fugă pe nebuni. Numărul morţilor este estimat la 1,4 - 2,2 milioane (în contextul în care Cambogia avea, în 1975, doar 7,3 milioane de locuitori). Decesele au fost cauzate fifty-fifty de execuţii şi de foamete sau boli.

Dacă în Vietnam am ajuns trecând podul la picior, ei bine, în Cambogia am trecut graniţa cu speed-boat-ul. Am avut o excursie de vreo 5 ore şi ceva cu tot cu formalităţile de la cele 2  vămi. Ne-am bucurat că am mai cules o viză pe paşapoartele noastre (cu care sperăm noi să ne lăudăm când ne intoarcem acasă:))) şi am păşit pe tărâm cambogian.

(2 pinguini în speedboat)

(inundaţii... 40% din Asia de Sud-Est a fost sub ape în toamna lui 2011, cele mai severe inundaţii din ultima vreme - nu ştim nici noi exact cât de lungă e această "ultima vreme", dar ştim că e vorba de zeci de ani...)

(tot inundaţii)

(vama vietnameză)

(vama cambogiană - 'nough said)

(Phnom Penh skyline :))

(Phnom Penh skyline closeup)

Ca să ajungem la hotel, a trebuit să luăm tuk tuk-ul, un fel de motocicletă cu o mică trasurică în spate, în care încap cam 4 oameni (lejer, că înghesuiţi intră vreo 8). Taxiuri nu prea există, aşa că tuk tuk-ul pare singurul mijloc de deplasare rapidă. Desigur, trebuie să negociezi la sânge cu băieţii care cred că străinii culeg banii din copaci la ei în ţară... Am găsit un hotel destul de decent, mai jegos decât în Vietnam, dar la un preţ rezonabil de 13 dolari. Cum n-am mai reuşit să vizităm Palatul Imperial în acea zi, am hotărât să mergem să ne ospatăm şi să vedem cum se vede oraşul prin împrejurimi. Timpul alocat Cambogiei era de doar 2 săptamâni, aşa că trebuia să profităm la maximum de toate zilele. Nu ne-am încumetat să mâncăm la nici un restaurant local, aşa că am sfârşit prin a mânca la... KFC. Am făcut şi o scurtă inspecţie a supermarketurilor din zonă şi ne-au şocat preţurile: lucruri banale la noi  (apă, bere, pâine, sucuri etc) erau la preţuri incredibile - berea era 2 dolari şi ceva, pâinea era un dolar şi ceva şi tot aşa. Preţuri mai mari chiar decât în România. Nu mai facem comparaţia cu Vietnamul că ne ia cu ameţeală... Si uite aşa am început noi să credem ca ăştia pe aici prin Cambogia sunt mai bogaţi decât scrie în ghid: păi cum poate fi salariul zilnic 1-2 dolari şi berea 2 jumate??? Păi parcă berea era un aliment important în dieta oricărui muncitor de pe lumea asta, nu? Chiar ne-am enervat în seara aia, păi în ghid ne sfătuiau la fiecare două pagini să mai lăsăm câte un bacşiş modic de vreun dolar ba la recepţie la hotel, ba la restaurant, ba la ghizi că, deh, au salarii mici. Păi ce salarii mici sunt alea când preţurile sunt atât de nesimţite???

Ne-am enervat puţin, dar ne-am calmat oarecum în drum spre casă. Pe drum, am dat peste primul indiciu care avea să ne sugereze că lucrurile în Cambogia nu sunt chiar aşa de roze precum începusem noi să ne imaginăm. Am vrut să cumpărăm două nuci de cocos de la o tarabă din piaţă şi ne-am dus timizi să întrebăm de preţuri... ne aşteptam la scoruri nesimţite de genul 1-2 dolari (în Vietnam ne învăţasem cu jumate de dolar bucata). Dar, surpriză: un sfert de dolar nuca, şi asta la prima strigare! Bucuroşi, am luat două. Se înserase deja, aşa că noi nu văzusem prea bine toate detaliile locului: vânzătorul, un bătrânel ştirb, slab şi cu o privire goală... alături, o altă vânzătoare se spăla, lăsând să i se vadă sânii. S-a uitat la noi realizând că o vedem, s-a sfiit pentru o secundă, dar apoi i-a reapărut pe faţă o mină indiferentă şi tristă. Imaginea acelei femei, parcă rămasă fara demnitate, dezumanizată, ne-a urmărit toată seara. Începusem să ne întrebăm dacă nu cumva supermarketurile erau doar pentru străini şi pentru cei câţiva bogaţi. În acelaşi timp, acest gând părea puţin probabil: văzusem, totuşi, mai multe supermarketuri şi destul de mari. Cum ar putea scoate profit doar de pe urma câtorva clienţi?

A doua zi urma să vedem Palatul Imperial şi alte obiective din oraş, în încercarea de a vizita repede capitala şi de a ajunge apoi la vestitul Angkor Wat. Documentaţia pe această ţară ne promitea un ţinut cu multe aventuri, mult mai multe decât în Vietnam. A apărut însă o problemă neprevăzută: Pinguina s-a trezit cu febră (38), iar Pinguinul a decis că e mai bine să meargă repede la doctor. În ţările astea, febra e de cele mai multe ori principalul indicator al declanşării unei boli tropicale şi e bine să acţionezi rapid. Pe lângă febră, Pinguina mai avea şi o iritaţie pe piele, ceea ce ne-a dus cu gândul la pojar sau alte alea.

Ne-am îmbarcat într-un tuk tuk şi ne-am dus la cel mai bun spital din capitală, spitalul aflat sub administraţie franceză. Deşi se simţea destul de rău, gândurile Pinguinei zburau spre scoaterea francezei de la naftalină...nu de alta, dar la spital se vorbea franceză:D După ce am văzut un doctor (declarat de noi puţin îndoielnic din cauza superficialităţii cu care a făcut controlul medical) şi după câteva analize de sânge (atent supravegheate de ambii Pinguini - am vrut să ne convingem că folosesc ace de unică folosinţă), diagnosticul a fost: infecţie virală. Am primit o reţetă cu 4 medicamente care, conform spuselor doctorului, urmau să vindece Pinguina de toate relele în vreo zi două. Am aflat mai târziu şi ce erau medicamentele alea: paracetamol (pentru febră, ăsta e OK), anti-alergic (probabil pentru  iritaţia de pe piele), vitamina E (de ce oare?) şi........ anti-herpes! . ANTI-HERPES??? E adevărat că un herpes este şi el o infecţie virală, dar Pinguina nu avea herpes!

Neconvinşi de diagnosticul dat, Pinguinul a venit cu ideea să mai vedem un medic, un medic englez care avea o clinică particulară in Phnom Phenh. Ajunşi acolo, bizarul ne-a cuprins binişor de după umeri şi nu ne-a mai lăsat până n-am părăsit ţara. Clinica d-lui Scott era într-o clădire veche, obscură, ciudată, cu pereţi de un verde închis, scorojit, murdar. Un ventilator mergea în continuu, aducându-ne parcă aminte de filmele acelea în care se fac interogatorii prin ţări obscure, pe o căldura mult prea sufocantă, unde murdăria şi înapoierea sunt la ele acasă... Când a apărut doctorul, bizarul a fost şi mai şi. Avea o voce niţel strangulată, iar mersul se poate caracteriza drept "cu băţul în fund". A fost cel mai rapid diagnostic pe care l-am pus amândoi la unison: gay! Am aflat apoi că da, doctor Scott era gay şi făcuse chiar patru luni de închisoare în Cambogia cu vreo 10 ani în urmă, după ce fusese acuzat de violul unor băieţi minori. Se pare că doctorul a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu respectivii băieţi, dar că totul a fost consimţit, iar băieţii nu erau minori (deoarece aveau peste 16 ani... hmmm).

Informaţia despre viaţa intimă a doctorului nu a făcut decât să sporească ciudăţenia şi sentimentul de nesiguranţă. Doctorul britanic, însă, a făcut un control mult mai amănunţit decât "specialistul" cambogian (adică a palpat-o pe stomac pe Pinguină şi s-a uitat cu lupa la iritaţia de pe piele, pe care a declarat-o neimportantă) şi ne-a dat un diagnostic preliminar: febră Dengue sau febră tifoindă. Întrebat fiind de caracteristicile celor doua boli, doctorul a spus că nu trebuie să  ne îngrijorăm prea tare acum, căci Dengue te poate omorî abia după o săptămână, în timp ce tifoida abia în 3, aşa că mai e timp destul... Desigur, Dengue nu are tratament, corpul tău trebuind să lupte singur cu viruşii, dar tifoida trece cu antibiotice. Bine, asta dacă nu ai ghinion să ai vreo formă rezistentă la antibiotic, dar să nu ne gândim atât de departe, căci încă nici nu ştim ce avem. Când auzi toate asta, deşi ţi se spune că tu nu ai un caz grav, ţi se înmoaie picioarele, te  gandeşti că dacă ceva nu merge bine poţi muri si tot aşa. Căzuse parcă cerul pe noi, ne uitam disperaţi unul la altul, apoi la doctor, i-am mai tot cerut lămuriri, dar starea noastră psihică se schimbase complet. Plecasem de acasă cu gândul că poate e pojar sau ceva de genul şi ne întorceam cu un diagnostic incredibil: boală tropicală.

A doua zi, am ajuns într-un suflet la doctor, am dat proba de sânge amândoi (pentru că între timp şi Pinguinul a început să se simtă puţin ciudat) şi urma să aflăm diagnosticul pe după amiază. Aşteptarea a fost lungă şi chinuitoare, am mâncat puţin la KFC, singurul loc în care aveam încredere să mâncăm. La ora 4, ne-am întors în bizarland pentru rezultate şi am aflat diagnosticul: febră Dengue. Nici azi nu a fost un diagnostic sigur (deşi ni se promisese cu o zi în urmă că analizelor de sânge vor elucida dilema Dengue-tifoidă) şi asta din 2 motive: nu se poate face testul de Dengue în Cambogia, iar testul simplu care poate confirma Dengue (analiza numărului de trombocite şi de globule albe) a arătat că doar globulele albe scăzuseră, nu şi trombocitele, iar pentru Dengue, definitorie e scăderea numărului de trombocite. Dacă numărul lor scade prea mult, sângele nu se mai coagulează şi poţi avea chiar sângerări spontane prin ochi, urechi, gură, care să-ti pună viaţa în pericol. Doctorul ne-a spus că avem de-a face cu un caz uşor, că vede asta în fiecare zi şi că nu crede că vor fi probleme, dar dacă vor fi, ar trebui să ajungem la Bangkok pentru o transfuzie de sânge... Iarăşi mulţi fiori reci pe şira spinării... Apoi a continuat zicându-ne să ne bucurăm de vacanţă că ne spune el din timp când şi dacă e cazul s-o tulim în Tailanda. Yeah, right, enjoy the trip my ass... Nesiguranţa şi sentimentul de pericol continuu ne-au înlănţuit atât de tare, încât  Pinguina a vărsat nenumărate lacrimi la ideea că ar putea muri într-o săptămână. Panica şi frica sunt nişte sentimente foarte perverse, te învăluie uşor-uşor, aproape pe nesimţite, şi alungă orice urmă de raţional din capul tău, lăsându-te să te agăţi de varianta cea mai sumbră, chiar dacă cel mai puţin probabilă. Şi uite aşa ajungi să iei în calcul o singură variantă, pentru că restul au fost date deja afară din capul tău de perversa frică. În plus, în mod real, situaţia se prezenta destul de dramatic: noi nu ştiam prea multe despre boală, cât de repede poate evolua, când devine pacientul netransportabil, mai mult, ţara aia nu avea spitale, analizele se fac doar de pe o zi pe alta, doctor Scott era un ciudat, Bangkok-ul stătea să se inunde, deci nu ştiam dacă peste câteva zile o să mai putem ajunge acolo, şi dacă ajungem, unde mergem, ce facem etc un amalgam de gânduri şi întrebări fără răspuns care ne făceau să nu avem încredere în propriile decizii. Pinguinul, însă, şi aici vorbeşte, desigur, Pinguina, a fost mult mai raţional şi a ştiut foarte bine cum să mă sprijine, să mă facă să mă simt mai bine şi să mă încurajeze. E cel mai tare Pinguin! Dar nici tăria Pinguinului nu a durat la infinit (şi aici vorbeşte, desigur, Pinguinul), situaţia încâlcită reuşind să-l panicheze şi pe el. Întrebarea fundamentală "Când plecăm la Bangkok?" încă nu îşi găsise răspunsul... Să aşteptăm să ne zică doctor Scott? Să fugim înainte? Şi iarăşi aceleaşi întrebări: o să se prindă la timp? Cât de repede pot scădea nenorocitele alea de trombocite într-o zi (nu uitaţi, analizele se puteau face doar o data pe zi)? Dacă se agravează boala, mai poate fi Pinguina dusă cu avionul? Se inundă oraşul în 3 zile? Mai zboară avioane până acolo?

Dar să nu vă imaginaţi că aceste gânduri ne-au mâncat chiar 100% din timp. Am reuşit, preţ de vreo oră, să ne şi bucurăm de oraş. Am fotografiat ceea ce nouă ni se parea incredibil: flota auto a oraşului: nişte maşinoaie imense, nişte lazi de-a dreptul. Cel mai popular model: Toyota Hilux, cu două rânduri de scaune în faţă şi pick up în spate: un monstru, ce mai! Şi mai bizar: toate aceste lăzi ocupau trotoarele de nu mai aveai pe unde să treci. Mai mult, trotoarele erau chiar marcate cu vopsea ca loc de parcare pentru aceste blindate, marcajul fiind din clădire până în bordură. Ne-am minunat, am pozat şi am trecut mai departe, nu înainte de a ne întreba din nou dacă nu cumva supermarketurile erau doar pentru străini şi pentru proprietarii de autotrenuri... ăăă, pardon, autoturisme. Aaa, şi încă ceva am remarcat noi: în afară de aceste monster-truck-uri nu prea erau alte maşini, adică oamenii ori au scooter, ori au un jeepan cât casa.

(sărăcime şi bogătan.) 

(maşinuţă sfidătoare pe trotoar) 

(astea nici nu mai încap pe trotuar de mari ce sunt) 

(secvenţă din trafic: în principal, tancuri) 

(trotuar prea mic...)

Doctor Scott ne-a lămurit, în cele din urmă, cum e cu supermarketurile: da, sunt doar pentru străini şi pentru posesorii de basculante, pardon, autoturisme. Aparent, sunt multe ONG-uri care plătesc salarii de vreo zece mii de dolari pe lună, astfel că dragii de expaţi îşi pot permite şi bere la $2,50. Pe lângă expaţi, prin supermarketuri mai umbla şi bogaţii Cambogiei, toţi nişte corupţi (dacă e să-l credem pe doctor Scott). El ne-a prezentat Camboga ca pe un stat mafiot, unde totul este controlat de cei care au bani şi arme, adică de guverm :). Aici, medicii nu au neapărat facultatea terminată, diplomele se cumpără de la minister pe bani negri. Orice diplomă se poate cumpara, nu doar cea de medic, dar asta ne ardea pe noi mai tare atunci. Şi uite de aia a primit Pinguina medicamente de herpes pentru Dengue... Oricum, şi dacă nu ar fi fost diplomele de medic la vânzare ca la piaţă, tot nu ar fi avut Cambogia medici buni din simplul motiv că absolut toţi medicii au fost executaţi în perioada 1975-1979. Şi atunci, cum să ai tu o şcoală de medicină? Cine să peredea?

A treia zi, deja, starea Pinguinei s-a agravat niţel: senzaţie de greaţă mai tot timpul, iritaţie extinsă pe piele şi o oboseală care venea din când în când şi parcă o seca pentru câteva minute de toate puterile, Pinguina devenind foarte moale şi cu o voce stinsă. Toate opţiunile ni se învârteau în cap, iar noi oscilam între disperare şi încercări timide de calmare. Am decis să punem capăt acestui tăvălug şi să plecăm pe loc la Bangkok. Am fugit la aeroport, de unde am luat şi biletele. Şi duşi am fost!

Religia în Vietnam

Ne-am hotărât să dedicăm un episod special acestei teme deoarece religia în Vietnam ni s-a părut un fenomen mult mai complex decât ne aşteptam şi cu manifestări din cele mai variate: budism, daoism, creştinism (cam 10% din populaţie e creştină) şi cao dai. Cao dai este o combinaţie din cele trei mari curente religioase, budismul si daoismul fiind lăsat în urmă de chinezi în 1000 de ani de ocupaţie, iar creştinismul fiind adus de misionari. Cao dai e o combinaţie originală, pur vietnameză, dintre cele 3 religii plus elemente de religie arhaică. A apărut în 1926, primii discipoli susţinând că au primit instrucţiuni direct de la Dumnezeu pentru a întemeia o nouă religie. Pinguinul când a făcut cursul practic de psihiatrie a întâlnit mai multe persoane care susţineau că au primit instrucţiuni asemănătoare ;). E adevărat, însă, că niciunul dintre aceştia nu a reuşit să adune câteva milioane de adepţi, aşa că poate oamenii aştia chiar ştiu ceva ce noi nu ştim încă. De exemplu, ceea ce n-am ştiut noi înainte să ne uităm pe Wikipedia pentru a scrie acest episod, este că există 72 de planete locuite în Univers, prima fiind cea mai apropiată de Rai, iar ultima cea mai apropiată de Iad. Pământul ocupă locul 68. Evoluţia este ordonată strict, astfel că cea mai nefericită persoană de pe 67 nu ar vrea să schimbe locul cu cea mai fericită de pe 68. Deci, dragii noştrii, faceţi fapte bune ca să vă reîncarnaţi pe 67!

Sentimentul religios e mult mai prezent şi mult mai bine definit decât în China spre exemplu, iar devoţiunea pentru strămoşi e şi ea mult mai bine manifestată. Strămoşii sunt foarte importanţi în Vietnam, ei fiind slujiţi ca nişte mici zei. Fiecare casă, magazin, hotelaş sau restaurant  deţine câte un altar în cinstea răposaţilor. Cei mai bogaţi îşi construiesc o casă întreagă, cu mai multe corpuri şi grădină, doar pentru strămoşii unei singure familii.

Unele altare sunt extrem de kitschoase, cu beculeţe colorate intermitente, raze sclipitoare şi alte podoabe de ar face orice pom de Crăciun de pe la noi să-şi bage unghia-n gât de ciudă. În faţa altarului se pun ofrande, în general, fructe, dar nu lipsesc nici sucurile carbogazoase, biscuiţii sau Redbull-ul. Strămoşii nu se înfruptă din ofrande, ci doar le binecuvântează, familia urmând să le consume aşa binecuvântate cum sunt.

(altar la magazinul de mobilă) 

(altar în hotel) 

(da, ştim, poza a mai fost, dar acum o punem din nou pentru a se vedea altarul din restaurant) 

(altar mare în hotel, la mansardă. În locul lui, puteau amenaja o altă cameră. Asta arată cât de important este altarul.) 

(la ţară, altarul în curte) 

(altar în mijlocul străzii, în copac, în centrul capitalei) 

(la ţară, altarul ocupă un loc foarte mare, mai mare decât bucătăria)

Rugăciunea în faţa altăraşului are loc cel puţin zilnic, dacă nu chiar de mai multe ori pe zi. Unele altare sunt scoase în stradă şi amplasate în locuri mai de soi, de exemplu vreun copac mai bătrân de pe trotoarul din faţa casei.

(ceva ceremonie mai importanta, probabil, având în vedere şi masa din spate. Importantă, importantă, dar tot în stradă se ţine.)

Nu de puţine ori ne-a fost dat să vedem oameni arzănd mii de dolari în faţa casei, pe trotoar, în cinstea strămoşilor. În rare cazuri, chiar zeci de mii de dolari. Da, dolari americani, USD, $, sau cum vreţi să-i identificaţi, doar că falşi. Aici se pot cumpăra teancuri de dolari falşi pe toate drumurile. Sunt ceva mai mari decât dolarii adevăraţi şi tipăriţi pe o hârtie ieftină, singura lor menire fiind aceea de a fi arşi în cinstea celor care nu mai sunt. Obiceiul ăsta l-am observat prin mai multe locuri budiste, China, Tibet.

Strămoşii vin de două ori pe an acasă, la familie, asta fiind probabil şi explicaţia pentru care se conduce în halul asta pe  străzi (şi nici nu se poartă centura de siguranţă).

Un lucru ciudat, pe care l-am mai menţionat, este îngroparea morţilor în lanul de orez. Există cimitire întregi în mijlocul lanului, probabil locul ales având dublă utilitate: răposatul poate binecuvânta non-stop recolta, asigurând, pentru câteva luni, măcar, şi îngrăşământul necesar uni spic viguros. Şi  dacă familia are grijă ce orez consuma şi pe care îl vinde, răposatul poate rămâne cu familia chiar la propriu pentru o perioada mai lungă.

Cele mai multe temple văzute de noi sunt pe acelaşi tipic cu cele chinezeşti (deşi admitem că pot exista diferenţe pe care noi, ca nişte profani ce suntem, nu le-am sesizat). Mai exact, este vorba de un număr oarecare de grădini frumos amenajate, în mijlocul cărora se află templele propriu-zise. În temple, diverse statui care mai de care mai mari şi mai colorate. Unele îl conţin pe Budha gras şi zâmbitor, în timp ce altele conţin demoni fioroşi. Unii din aceşti demoni sunt, de fapt, eroi locali care au ajutat cumva la întemeierea satului, orăşelului sau stătuleţului unde se află templul. Noi n-am înţeles, totuşi, de ce eroii ăştia locali trebuie să aibă ochii roşii, colţi de leu sau şerpi în loc de păr :).

(nenea Confucius în mijlocul templului) 

(un demon, cine ştie ce erou local) 

(interiorul unui templu mai atipic) 

(altar în templu) 

(exteriorul templului, cu grădină şi sculpturi)

Şi un bonus: Budha şi buricul fermecat. La noi se folosesc porci pe post de puşculiţă. Aici, o imagine mai convingătoare: păi una e să-i dai lui Budha, alta e să-i dai lui Ghiţă, nu?

Vietnam - Delta Mekongului - Can Tho

Aici ne-a mers bine de la inceput. Am găsit un hotel ieftin şi curat (excepţie făcând armata de furnici dinăuntru, dar asta este o privelişte omniprezentă în Vietnam, nici n-ar mai fi meritat menţionat aspectul, dar ar fi fost fraza prea seacă fără un pic de paranteză:D). Apoi am plecat la plimbare prin piaţa locală unde am văzut la vânzare peşti vii de nenumărate soiuri. Ne şi gândeam cum o să ne îmbuibăm cu peşte în această zonă că, deh, e delta, nu? Dar cum ora mesei nu venise încă, ne-am luat nuci de cocos: ieftine (cam 1,5 lei bucata),  bune şi dulci de tot. Ne-am plimbat prin piaţa imensă întinsă pe trotuar, de o parte şi de alta, cale de mai mulţi kilometri. E o privelişte impresionantă de peşte, fructe, legume şi multe alte bunătăţi care-ţi fură ochii. Toata această agitaţie şi colorătură îţi dau o stare de veselie, de binedispunere şi de mulţumire.

Pe lângă nenumărate soiuri de peşte, în piaţă sunt şi nenumărate soiuri de fructe. Am cumpărat  fructe de mai multe feluri cu sub un leu kilogramul, banane mici, papaya verde, papaya galben, ananas şi încă alte doua pe care nu le putem numi. Papaya verde a fost groaznic... cand l-am taiat, întreaga cameră s-a umplut de o putoare înfioratoare care nu s-a dat dusă cale de vreo jumate de oră. A fost atât de groaznic, încât "bomba" a trebuit escortată afară din cameră, coşul de la baie fiind mult prea aproape de nările noastre. A doua zi, am aflat şi de ce: papaya verde se cumpară pentru a fi lasată la copt şi abia apoi mâncată. Cam cum se făcea cu bananele pe vremea lui Ceaşcă.

(cocos şi încă un fruct, probabil)

A doua zi am fost pe râu. Scularea la 4.50. Pinguinul ar fi vrut la 5, dar cochetaria feminină a învins. La 5.30 a fost plecarea, ca deh, aveam un răsărit de prins. Vă puteţi doar imagina frumuseţea şi poezia unui răsărit pe Mekong, cum de altfel o facem şi noi, caci era cam inorat şi nu am văzut răsăritul. Mai nasol e că norii au fost doar la orizont, unde trebuia să răsară soarele, astfel că de pe la 8 încolo ne-am "bucurat" din plin de un soare mult prea dogoritor. Să se tot fi tolănit pe la 30-30 şi ceva de grade mercurul din termometre. Noroc, însă, că barca avea acoperiş, care ne-a protejat de soare obstrucţionându-ne, în acelaşi timp, cam 30% din privelişte. Cu toate astea, peisajele sunt superbe, ca şi unele din pozele pe care le-am făcut (da, da, ne lăudăm şi noi singurei), din care am selectat câteva:

 (cum  se formează ciorchinele de banane: floarea aceea mare mai desface câte o petală de sub care mai răsar fructe)

(papaya) 

(orez la uscat) 

 (cocioabe pe malul râului... am văzut şi şobolani mergând din casă-n casă)

(şi case mai răsărite pe marginea râului, nu doar cocioabe)

Am vazut două pieţe plutitoare, unde tarabele sunt, de fapt, bărcile oamenilor, împrăştiate care încotro pe o zonă de râu. Pinguinul a fost surprins de cât de puţine bărci au fost (vreo 30-40 de bărci), căci ni s-a zis că vine lume de pe tot Mekongul (şi Mekongul e mare, nu glumă) plus că am fost duminică, promiţându-ni-se extra aglomeraţie faţă de zilele săptămânii. Bărcile-tarabă sunt, de fapt, bărci-tarabă-casă, căci acolo stă familia întreaga cu căţel cu tot, acolo dorm, mănâncă, se spală, cresc plante de apartament etc.

 (de băţul acela se leagă produsele disponibile, pentru a ştii clienţii de la distanţă ce se vinde în fiecare barcă)

(judecând după ce atârnă de băţ, acesta trebuie că-i aprozarul Mekongului) 

Doar pentru că au casa în barcă şi toată treaba arată cum aţi văzut, nu înseamnă ca femeile din deltă nu sunt cochete. Exista şi barca "butic de haine", unde poţi beneficia şi de consultanţă de fashion: chemi buticul la tine, iar tanti vânzătoarea îţi spune care din bluziţele ei de supraelastic se potriveşte cel mai bine cu ochii tăi. Am avut ocazia să vedem şi machiaje complicate, şi chiar gene false.

(trebuie să ne credeţi pe cuvânt, căci în poză nu se vede: domnişoara avea gene false!) 

(consultanţă de fashion)

Am vazut şi mangrove, despre care Pinguina a învăţat la geografie când era mică, dar nu-şi mai aduce aminte cu exactitate ce erau. Pinguinul nu-si mai aduce aminte să fi studiat despre aşa ceva. Oricum, mangrovele sunt foarte frumoase şi, conform Wikipedia, nu se găsesc în Vietnam. Asa că ce am văzut noi, puteţi vedea şi voi în poze şi să vă daţi cu părerea ce sunt.

Barcagiul, foarte simpatic, ne-a dat să mâncăm fructe, ne-a împletit inele şi brăţări din frunze, ne-a mai explicat câte una-alta, ne-a ţăpit puţin, chestii obişnuite. Am oprit la un restaurant, cică să gustăm mâncare autentică locală. Am comandat şi noi ce era mai ieftin de pe menu (preferăm să ne alegem singuri restaurantele, nu să fim plasaţi), apoi  ospătăriţa ne-a întrebat daca nu cumva... "something for your driver to eat?". Am zis OK, ce puteam zice? Şi-a ales omul un orez prăjit mai scump decât toata comanda noastră (dar nu foarte scump, totuşi, să zicem de vreo 10 lei). Bineînţeles că s-a retras să... "catch up with my friends", alţi barcagii aflaţi acolo cu aceiaşi schemă şi a mâncat o supă instant de 1 leu, astfel că orezul a apărut doar pe notă. Experienţa nu a fost degeaba, ne-au adus un şarpe sa-l ţinem în mână. Aveţi poze cu Pinguinul şi şarpele mai jos. Pinguina a reuşit, la a doua încercare, să atingă şarpele cu mai mult de un deget, dar aparatul de fotografiat nu a fost atât de rapid încât să prindă acest moment. Nici măcar perspectiva a 100 de like-uri pe Facebook nu a reuşit s-o înduplece să ia şarpele în mână. Acum, vă rugăm, amici şi amice de Pingună, spuneţi-ne drept: aţi fi dat "like" la aşa poza?

 (barcagiul împletind ce vedeţi mai jos)

(da, şi sorcova asta tot barcagiul a făcut-o)

A venit şi vremea mesei... şi nu, nu suntem obsedaţi de mâncare. Prima dată am fost la un restaurant descris în ghid ca "preferat al localnicilor, servind munţi de peşte proaspat gătit". Ce am primit? 3 bucăţele de peşte gatit cu câteva ore bune înainte plus un soi de drob din peşte cu ou, cantitate cam 4 îmbucături de Pinguin sau 8-10 de Pinguină, depinde cum măsori. Flamânzi fiind, am decis să comandăm peştele cel mai scump de pe menu-ul unui alt restaurant de-l ginisem cu o zi înainte. Am ajuns acolo, am comandat, am întrebat ce e şi ni s-a explicat că e un "catfish" întreg devreo 30 de centimetri. La asta şi visam noi, un peşte mare, proaspăt, numai pentru noi, că doar deh, suntem în deltă, nu? Păi peştele ar trebui să fie aproape gratis p-aici, să plătim doar bucătarul :)) sau, cel puţin, aşa ne gândeam noi... Apoi ne-au zis că nu mai au "catfish", ci doar "Mekong fish, is it OK?". OK, zicem noi, chiar mai bine, sună mai autentic :))). Ce primim? O supa de peşte cu TREI bucăţele de peşte înăuntru plus multe, multe buruieni, atât cantitate, cât şi varietate. Atâtea feluri de buruieni nu a mâncat Pinguinul niciodata... Pinguina nu a prea gustat din ele, ba că au un gust fanchi, ba că e supa dulce, etc. Urma să aflăm în Tailanda că multitudinea de buruieni consumate în acea zi nu trebuia mâncată, se pune doar de gust. Şi atunci oare ce mai rămânea de mâncat???

(gura râde, ochii plâng... 3 bucăţele de peşte şi multe buruieni)

Şi nişte bonusuri:

(invenţie nouă: ciorapi de purtat cu şlapi "tanga") 

(un cuţulică zglobiu... sau adio pantaloni curaţi) 

(când ajunge microbuzul în autogară, este luat cu asalt de şoferii de moto-taxi) 

(look de vedette) 

(în loc de rândunele)