Pinguini prin lume: Vietnam

Episodul 3 s-a recreat, trebuia sa fie despre insula Cat Ba, aflată într-un golf celebru pe aici, Halong, având un peisaj cu formaţiuni carstice care ar trebui sa te lase mut de uimire şi încântare. Am ajuns pe după-amiază, ne-am cazat, am mâncat, ne-am plimbat, am dormit, ne-am sculat, am păpat iar şi am tulit-o de cum am aflat că urma să vină taifunul in urmatoarele ore. A fost ultima barcă, la propriu, pe care ne-am îngrămădit şi noi şi mulţi alţii, dar am reuşit să fugim. Ce ne-a ramas de aici?? Pai, vreo 10 ore de mers pe drum (schimbat 8 mijloace de transport), o camera stapanita de trei triburi de furnici (la propriu 3 triburi) mai mici si mai mari, mai rosii si mai negre, o plimbare prin port de vreo 2 ore si cea mai bună masă de până acum:)) Şi iată şi cele mai bune poze din această aventură:

(frizerie în aer liber)

(siguranţă pe speedboat: oare cine pierde nu primeşte colac???)

Ne-am intors la Hanoi si ne-am dus la autogara cu gand sa plecam la Ninh Binh. N-am poposit bine in autogară, că 3 "vlăjgani" (toţi mai mici decât Pinguina:))) au început să strige "Ninh Binh! Ninh Binh!", să ne tragă de mâini şi să ne împingă spre un ghişeu de bilete. Primul instinct: mâinile în buzunare! Am cumpărat biletele, dar oamenii tot nu se dădeau duşi...aveau clar o schemă, doar că nu aveam timp să înţelegem care e. Unul din ei, îmbrăcat in tricou rosu, părea cel mai aprig şi mai determinat, ne-a luat pe sus şi ne-a arătat unde e microbuzul de Ninh Binh. Am fi vrut să stăm o secundă să gândim, să ne dăm seama ce pun la cale pentru că era o invălmaşeală de vorbe, de oameni şi de sunete care nu ne lăsau să ne punem ordine in idei. Am hotărât (sau, mai bine zis, cei trei au hotărât pentru noi) că e ok să urcăm în microbuzul cu pricina. Am avut şi noi umila condiţie ca bagajele să stea cu noi şi să nu fie depozitate la spate. Cand am urcat in microbuz, ne-am dat seama ca triplasem numărul de călători:)))) şi am înţeles de ce ne dorea atât de mult băiatul in roşu. Ei vânau oameni ca să poată umple câte un microbuz. L-am văzut apoi la treabă încercând să convingă alţi oameni să urce în microbuzul lor şi am rămas impresionaţi de "puterea de convingere". Un nenea nu se dădea nicicum convins, părea înţepenit, iar vorbele băiatului în roşu nu-l mişcau deloc. Nu-i nimic, dacă nu l-au mişcat vorbele, l-au mişcat mâinile:))))) omul efectiv se opintea, era chiar uşor lăsat pe spate, dar băiatul nostru îl împingea, nenea se mai întorcea niţel din drum, iar băiatul nostru îi mai dădea câte un brânci şi tot aşa până la uşa microbuzului. Băiatul ăsta a făcut o treaba de stă mâţa-n coadă, în juma' de oră a reuşit să umple microbuzul.

Am ajuns în Ninh Bihn, un oraş mic, urât şi sărăcăcios. Şi pe deasupra mai şi ploua! Oraşul e însă foarte renumit pentru împrejurimile de poveste. Ne-am cazat într-o cameră imensă cu 8 dolari/noapte şi am plecat la "vânătoare" de mancare. Aici, altă poveste, aceeaşi dezamăgire: mâncare cam fadă, porţii uneori generoase, alteori nu. Am constatat cu stupoare că aici tăiţeii instant (supele alea vietnameze de 50 de bani de la Metro) sunt la mare preţ, sunt scrişi frumos în meniu ca şi când ar fi cine ştie ce delicatesuri, iar în China se mănânca în tren când chiar nu mai ai ce mânca...

Prima plimbare a fost facuta cu bicicleta pana la Tam Coc, o plimbare nitel stresantă din cauza faptului că s-a derulat mai mult pe autostradă, iar şofatul la ei pare o invenţie destul de recentă:D Am ajuns până la urmă unde trebuia, am luat o barcă şi am plecat să admirăm formaţiunile carstice şi peisajele. Peisajul îţi taie respiraţia... am avut norocul să fim ultimii turişti pe ziua respectivă şi să prindem linişte pe râu şi să ne bucurăm în voie de natură şi de atmosfera din jur. Pinguinoiul îşi declină competenţele în domeniul descrierii de natură, aşa că "munca ingrată", îi revine în totalitate Pinguinei: Râul înaintează sfios printre munţi şi-ţi descoperă un tărâm de poveste cu plante luxuriante şi animale colorate (dacă ai norocul să le vezi). Din loc in loc, muntele face o "căscătură" şi te lasă să treci pe sub el prin grotele cu apă, celebre de altfel în zonă. Am văzut şi căpriţe obraznice pe stânci abrupte de te lua cu ameţeală. Pozele, însă, vorbesc mai bine decât scriitorul aici de faţă:)) aşa că o să le las pe ele să grăiască:

(loc de rugăciune pe apă - un soi de troiţă de pe la noi)

(ştim că sună aiurea, dar da, pe acolo pe dedesubt a intrat barca, cu noi cu tot)

(stil original de vâslit)

Plimbarea de a doua zi a fost mai incitantă decât cea din prima zi. Am făcut-o pe motoretă şi ne-am tot plimbat aşa cu vântul şi soarele pe feţe vreo 6 ore. A fost greu până am găsit o motoreta de soi, dar după ce am găsit-o nu ne-am mai întors până seara. Am văzut orezării la şes, formaţiuni carstice, un templu cam ciudat de n-am ştiut să ne dăm seama de care era (budist, daoist, sau de-al lor, dao cai), şi foarte multe sate în care am vazut şi noi şi ne-am minunat de ce căsoaie imense şi-au construit, mai, mai să semene cu palatele ţiganilor de la noi. Şi asta nu doar din cauza mărimii, ci şi din cauza culorilor folosite şi a turnuleţelor care îmbodobeau pe ici pe colo "căsuţele". Remarcăm în continuare stilul arhitectural, deja consacrat pentru noi în Vietnam, acela cu case subţiri şi lungi, gen Amsterdam, pe care l-am descris mai în detaliu în episodul cu Hanoi. Să tot fi mers cale de vreo 100 de km în ziua aceea, dar ne-am întors veseli, obosiţi, cu fundurile bătucite şi cu feţele şi mâinile arse de soare.