Vietnam - Hoi An

Hoi An-ul ni s-a arătat pe la amiază, după o cursă de vreo 4 ore cu autobuzul. Ne-am cazat după ce am inspectat mai multe oferte şi am luat o camera rezonabilă cu 12 dolari, pe negociate, pentru că cereau 15 dolari la început. Bine, rezonabil ni s-a părut la început, că după aia am remarcat că ceea ce credeam noi a fi miros de naftalină în cameră (deci de curăţenie!) era, de fapt, miros de canal care venea înapoi prin scurgerea de la baie. Ne-am mai scos înfundând scurgerea cu hârtie igienică udă, dar 100% bine tot n-a fost:D

I se face reclamă mare acestui oraş, mulţi străini îl văd ca pe o mică minune, un soi de gem al Vietnamului ("gem" în engleză, nu în română:)))). Pentru vietnamezi, e şi mai şi: e un oraş care a scăpat de bombardament şi a reuşit, astfel, să păstreze arhitectura originală. Mai mult, se pare că a fost un oraş locuit, în principal, de aristocraţi (locali şi străini - comercianţi - căci oraşul a fost un port important până să se colmateze râul, rămânând apoi doar un sătuc amărât, asta până să fie, în cele din urmă, redescoperit ca Mecca a turismului vietnamez). Dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, e mai fain să vezi nişte case de fandosiţi decât de rupţi în fund:))

Am cumparat biletul turistic orăşenesc, care include accesul la 5 obiective turistice la alegere din cele vreo 20 ale oraşului. Toate cele cinci pot fi vizitate într-o ora, incluzând timpul de deplasare între ele :D. Primul obiectiv: casa comercianţilor chinezi din provincia Fujian. Foarte interesant, dar nu va plictisim cu amănuntele acestei vizite de 5 minute, aveţi mai jos câteva poze cuprinzând 100% din obiectiv:

Al doilea obiectiv: casa de slujire a strămoşilor familiei Nu-Ştiu-Cum. Strămoşii sunt foarte importanţi în Vietnam, ei fiind slujiţi ca nişte mici zei. Fiecare casă, magazin, hotelaş sau restaurant  deţine câte un altar în cinstea răposaţilor. Cei mai bogaţi (cum este şi cazul de faţă) îşi construiesc o casă întreagă, cu mai multe corpuri şi grădină, doar pentru strămoşii propriei familii. Mai multe detalii, însă,  într-un episod special dedicat religiei în Vietnam.  Toată vizita a durat 3 minute, mai puţin decât ne-a luat să scriem acest paragraf, şi am văzut 3 stiluri arhitecturale utilizate pentru construcţia unui singur acoperiş: Uau!

Cu al treilea cupon orăşenesc, am avut ocazia să inspectăm o casa veche vietnameză, una ajunsă deja la a şaptea generaţie. Turul a durat fix 2 minute şi a fost făcut de reprezentanta generaţiei a opta (generaţia a şaptea poseda casa şi era ocupată cu numărarea unui teanc mare de bani, a opta urmând să o posede şi, probabil, să se ocupe cu numararea teancurilor viitoare de bani:)))). Ni s-a spus că acea casă e construită în 3 stiluri arhitecturale diterite (vietnamez, chinez şi japonez - aici chinez, acolo vietnamez şi, la etaj, japonez, dar etajul nu se viziteazaă aşa că nu puteţi vedea) şi că parterul se inundă cam un metru în fiecare an. Punct. Acum puteţi face poze şi pe acolo e ieşirea:D. Am făcut poze doar cu nişte caractere chinezeşti, ale căror trăsături erau în formă de păsări. Nu ne-am obosit să pozăm şi restul obiectivului.

Am avut parte şi de doua experienţe inedite mai pe înserat: un liliac s-a uşurat (pipilicu) pe mâna Pinguinului, în timp ce un altul s-a uşurat (căcuţ) în capul Pinguinei... aşa contact cu natura mai rar, nu?  Pentru cei curioşi, iată cum arată căcuţul proaspăt de liliac :)))

Nu mai ţinem minte ultimele 2 obiective (a trecut deja o săptămână de când am fost acolo). Parcă unul a fost un templu, credem că astea sunt pozele:)))

Părerea noastră e că oraşul nu e aşa de mare fâs precum e descris prin materialele de călătorie. Stilul arhitectural original se reduce la nişte case cu un etaj, lipite una de alta, din care parterul a fost transformat, fie în magazin, fie în restaurant, astfel încat ochiul turistului nu mai poate aprecia nimic din mult trâmbiţata arhitectură. În loc de arhitectură veche şi farmec de demult, în Hoi An găsesti din belşug paltoane, rochii de seară, sandale, şaluri, feţe de pernă, păsări de lut, tablouri, sculpturi gigantice din lemn lăcuit, buzi din gips şi alte bazaconii pentru care noi nu reuşim să identificăm potenţialii clienţi.O altă laudă adusă oraşului e aceea că e un oraş fără maşini, şi, wow, ce frumos te poţi plimba pe străduţele mici descoperind farmecul original, fără a fi deranjat de această invenţie modernă şi poluantă, autoturismul. Ei bine, lasă că te deranjează mulţimea de scutere, care te claxonează la tot pasul, îţi inundă nările cu miros de eşapament şi-ţi distrug urechile cu zgomotul lor.

Am făcut şi o plimbare cu scuterul. Mai mult, Pinguina a avut ocazia să-şi încerce măiestria pentru prima dată în ale şofatului de scutere. Şi ce treabă meseriaşă a făcut!:))) A reuşit să ia şi câteva curbe fără sa scape aparatul:))) Plimbarea a fost iarăşi un succes. Am reuşit să descoperim câteva sate de pe lângă Hoian, cu un farmec aparte, sate care se remarcă prin ulicioare înguste si întortocheate, cu vegetaţie multă care parcă te sufocă. Ne-am holbat şi prin casele oamenilor şi ce credeţi că am găsit? Nimic! Casele sunt extrem de goale, cu foarte puţină mobilă. Sau, cel puţin, aşa erau camerele de la stradă, pe care le-am vazut noi.

Hoianul minunat are şi plajă, unde am poposit şi noi cam vreo oră. A fost prima baie a Pinguinului după ceva vreme, şi, deşi marea nu a fost grozavă, a fost totuşi mare. Pinguina nu a intrat în apă, întrucât, în ciuda poreclei, nu ştie să înoate :))).

Şi pe final, că tot e Vietnamul ţara fake-urilor (mai ceva decât China), punem şi noi o poză fake :)))

Vietnam - Hue

Ne-am urcat în trenul de Hue, dintr-o gară mică, mică, mititică. Pinguinul a făcut o previziune sumbră: sigur găsim 2 vietnamezi transpiraţi dormind în paturile noastre. Şi să vezi minune că 50% din previziune s-a adeverit: un vietnamez mic şi ciufulit, aproape soios şi cu unghiile negre, s-a sculat buimăcit de zgomotele noastre şi a eliberat reticent patul. Trenul a fost tot pe sistemul lipa-lipa, cu multe opriri şi viteza de personal, deşi ne aflam în celebrul pe aici "Reunification Express", cel mai cel tren, care uneşte nordul cu sudul. La asta s-a mai adăugat  şi cheful nebun de gălăgie al vietnamezilor la vremea micului dejun (6 dimineaţa), după ce o nebună din patul de jos a ţipat la telefon vreo 2 ore, fix pe la miezul nopţii. Nu am înţeles de ce, dar ne-am întărit convingerea că ăştia au o limbă de tot cocosul, care sună a maimuţă, numai bună de făcut scandal (sunete înalte şi vocale lungite).

Am ajuns la Hue pe la 10 dimineaţa, ne-am cazat în hotelul unei doamne foarte amabile, într-o camera ok, de doar 10 dolari. Singurul inconvenient a fost ploaia, o ploaie care a tot căzut parcă să ne facă noua în ciudă: se mai oprea pentru câte o oră, apoi iar ne făcea sâc, sâc cu câte o rafală puternică. Am ieşit, însă, curajoşi din casă şi am plecat să vedem oraşul, un oraş considerat drept foarte frumuşel de majoritatea călătorilor. E într-adevar, un oraş mic şi frumos, cu câteva relicve istorice pe care le-am vizitat şi noi. Bine, am zice că e mai degrabă frumos de trăit în el (verdeaţă, clădiri mici şi ok) decât frumos de vizitat. Nu că n-ar fi frumos, dar nu e din categoria "Uau!".

Mai întâi, am zis să mergem la Palatul Imperial, că deh, e obiectivul numărul unu din oraş, să căscăm şi noi ochii la minune. Palatul, însă, un mare fâs, mai mult în paragină decât obiectiv de vizitat. Bine, aici suntem putin răi (sau exigenţi), dar judecăm şi noi aplicând standardele pentru cea mai jmecheră treabă dintr-un oraş pe care nu trebuie să-l ratezi dacă ajungi în Vietnam. Am suplinit însă dezamagirea culturală cu... prăjituri:))))) Am descoperit nişte prăjiturele care seamănă cu eclerele noastre, şi hmmm ce ne-am mai fericit stomăcelul:)))) Da, stomăcelul, nu stomăcelele, întrucât Pinguina a mâncat mai mult. 3 la 1.

(nu, nu este un lan de orez de la ţară, este chiar curtea Palatului Regal)

Dacă tot am vorbit despre prăjiturele, să vorbim iarăşi despre mâncare. O să credeţi că suntem doar nişte mâncăi obsedaţi de mâncare şi că doar asta căutăm, dar nu e chiar aşa. Mâncarea e un aspect cultural extrem de important în descoperirea unui popor şi a unei civilizaţii: păi dacă ai stomacul gol, cum poţi absorbi toate vibraţiile culturale care te înconjoară? Ce am observat noi până acum e că ei nu au cultura mâncatului afară, în oraş (cam ca la noi). Mâncatul în familie pare mult mai important, aşa că dezvoltarea restaurantelor e legată de dezvoltarea turismului. În fiecare oraş vietnamez găseşti câte o stradă (sau un cartier întreg) cu hoteluri şi restaurante pentru străini. Poate fi o experienţă amuzantă, frustrantă sau chiar tristă, după noroc:))) Ce lipseşte acestei experienţe, însă, e contactul cu populaţia locală. În aceste restaurante, manâncă doar străinii şi nu ai şansa să-i vezi pe localnici la masă, cu familia, cu prietenii, nu ai şansa să-i vezi plescăind supe (aşa cum fac chinezii:))) sau scuipând oase de peşte direct pe masă (tot chinezii la apel:))). Sau mâncând scârboşenii. Ai, în schimb, şansa să guşti produse locale. Ne-am aventurat şi am mâncat mai multe treburi vietnameze decât înainte: de exemplu, nişte prăjiturele cu gust de cauciuc, nişte carne de vită tocată şi amestecată cu zahăr, coaptă în frunză de banană (carne + zahăr = bleah! :)), şi nişte fructe de mare. Am vrut creveţi şi calamari. Visam la o farfurie plină de creveţi cu unt şi iaca că vine: o farfurie mare cât toate zilele cu... 3 creveţi pe ea!!!! câţi??? 3 creveţi??? Nu saturi nici măcar un copil cu aşa ceva, darămite crocodili hămesiţi!:D

Seara, însă, am plecat cu mult avânt şi speranţă în ochi la gândul că vom mânca mult şi bine. Comanda a fost pe gustul nostru, şi parcă nici porţiile nu erau prea mici. Şi cum înghiţeam noi aşa cu spor de se aşeza îmbucătura peste îmbucătură exact acolo unde trebuia (nu, nu, nu pe burtă, ci ÎN burtă:)))), vedem un şobolan venind oarecum nepăsător dinspre bucătărie spre stradă, cam pe unde era şi masa noastră... Ne-am sculat dezgustaţi şi am şters-o, fără să ne mai uităm în urmă. Aşa că experienţa noastra culinară de aici rămâne aceiaşi, descrisă printr-un singur cuvânt: flămânzeală. Ca tot îşi dorea Pinguinul să slăbească, să fie asta soarta sărindu-i în ajutor?!:))

Experienţa Hue a fost întregită cu "vânătoarea" de morminte regale de a doua zi. Am facut "excursia" pe bicicletă. Proastă alegere. Singurul oraş cu împrejurimi deluroase şi noi luăm biciclete... Şi când te gândeşti că la şes am avut inspiraţia să luăm scuter...  Iar bicicletele noastre... nişte bombe fără viteze.  E crunt să pedalezi la deal pe bicicletă fără viteze => Pinguina a făcut şi cârcei mai pe la final. Ne-au umilit câţiva puşti care pedalau de mama focului şi treceau ca nişte rachete pe lângă noi. Ne-am scos şi noi şi am zis că ăştia s-au născut pe bicicletă şi de aia-s aşa de vânjoşi:)) Şi ca să fie ciuda şi mai mare că n-am luat scuter (pardon, motorbike, că aşa-i zice pe aici) am avut şi nişte porţiuni noroioase de offroad, numai bune de luat cu ceva motorizat.

Înainte de a ajunge la primul mormânt, ne-am oprit la o pagodă (un soi de mănăstire de pe la noi, cu chilii si calugari):

Mormintele au fost o surpriză foarte plăcută, impresionând prin arhitectură şi atitudine. Arhitectura cu nuanţe predominat roşiatice aminteşte de Cambogia pe care o vedem prin filme (o să vedem la faţa locului dacă aşa şi e). Mormântul este, de fapt, un  uriaş parc cu 5 zone, unde, de altfel, regele a şi trăit o perioadă. Să nu credeţi că era neapărat vreun ţăcănit satanist care a vrut să stea în mormânt şi să vadă şi el cum va fi in viaţa de apoi:d ci, pur şi simplu, urma şi el, mititelul, tradiţia. Mititel la propriu, un soi de Adi Minune, căci avea sub 1,5 m înălţime: era aşa de mic, încât tronul lui era mai mic decât al reginei. Acum, întelegem că putea fi mai mic decat regina (avem şi noi exemple pe Iri şi Moni), dar să-şi facă şi tronurile tot aşa??? Păi ce barbat e ăsta?

Au fost amenajate clădiri speciale pentru împărat,  pentru soţii şi pentru concubine. De reţinut este că împăratul Tu Duc a avut vreo sută şi ceva de neveste, nenumărate concubine şi...nici un moştenitor. Se mai întâmplă să aibă omul atâta ghinion, sute de concubine şi toate sterpe:). Acum, pe seriosulea, măcar se poate consola cu faptul că i-au fost fidele. Vă daţi seama ce-ar fi însemnat să aibă câteva sute de concubine fără copii şi doar una cu copil???

Într-una din clădirile cu vedere la lac, împăratul crea poezie. Apoi o recita mult iubitelor sale neveste, concubine şi ce-or mai fi fost ele. Ne vine în cap doar imaginea unui Becali recitând "Melc, melc, codobelc..." şi a unor aplaudace plictisite prefăcându-se impresionate. Ca prin catedrele de pe la facultăţi.

Înainte de a ajunge la sarcofag, trebuie să treci de o stelă imensă care povesteşte în caractere chinezeşti faptele glorioase ale împăratului. Pentru cine nu ştie, stela este o placă de piatră  pe care se sculptează diverse texte, poezii, învăţături, fapte eroice, după caz. Pe la noi nu prea există, dar prin Asia sunt destul de întâlnite. Pot servi şi drept dispozitiv de multiplicare a preţioaselor texte de pe ea, prin presarea unei hârtii cu cerneală pe literele/caracterele sculptate.  Şi cum ziceam, după ce ne holbăm la virtuţile împăratului, ajungem la punctul culminant: mormântul. Că doar asta am venit să vedem, nu? Numai că se pare că trupul lui Tu Duc a fost îngropat într-o locaţie necunoscută (evident, împreună  cu nenumarate comori). Motivul: să nu fie jefuit de hoţii de morminte. În acelaşi scop, cei 200 de vietnamezi care au ajutat la înmormântarea împăratului au fost decapitaţi.

 (aici a compus împăratul poezie...)

 (stela cu isprăvile micuţului)

(sarcofagul unde nu se află rămăşiţele pământeşti ale împăratului)

Dupa vizitarea acestui obiectiv, am încercat să căutam şi alte morminte enumerate în ghid. Am orbecăit căutându-le, şi e posibil să le fi şi găsit, întrucât am vazut nişte ruine din stradă. În ghidul nostru ediţie 2009 scria că sunt în renovare. Ei bine, aşa sunt şi acum. Şi noi care credeam că Bechtel sau metroul din Bucureşti se mişcă greu.

 (mormânt regal încă în paragină)

 (căutând banane pe uliţa din sat)

 (luptând cu noroaiele - a fost şi mai rău, dar aici ne-a dat mâna să ne şi oprim să pozăm)

 (sat)

 (uliţă)

(orez la uscat pe şosea, o privelişte des întâlnită la vremea recoltei)

Am văzut şi ceea ce odată a fost cel mai important loc religios al Vietnamului. Asta trebuie să vedeţi şi voi:

 (apropiindu-ne de locul minunat... suspansul creştea)

(punctul culminant: ceea ce a fost odată cel mai important loc religios al Vietnamului; nu ne pare rău că am ajuns pâna acolo)

A doua zi, ne-am îmbarcat către urmatoarea destinaţie, oraşul Hoi An, care a scăpat de ravagiile războiului, oferind, astfel, şansa unica de a observa un oraş medieval vietnamez, cu arhitectura, şarm şi tot tacamul. Sau, cel puţin, aşa visam noi pe atunci.

Şi ca bonus foto, ce se mai găseşte prin supermarket + generaţia viitoare de vietnameze:

Vietnam - Ninh Binh

Episodul 3 s-a recreat, trebuia sa fie despre insula Cat Ba, aflată într-un golf celebru pe aici, Halong, având un peisaj cu formaţiuni carstice care ar trebui sa te lase mut de uimire şi încântare. Am ajuns pe după-amiază, ne-am cazat, am mâncat, ne-am plimbat, am dormit, ne-am sculat, am păpat iar şi am tulit-o de cum am aflat că urma să vină taifunul in urmatoarele ore. A fost ultima barcă, la propriu, pe care ne-am îngrămădit şi noi şi mulţi alţii, dar am reuşit să fugim. Ce ne-a ramas de aici??  Pai, vreo 10 ore de mers pe drum (schimbat 8 mijloace de transport), o camera stapanita de trei triburi de  furnici (la propriu 3 triburi) mai mici si mai mari, mai rosii si mai negre, o plimbare prin port de vreo 2 ore si cea mai bună masă de până acum:)) Şi iată şi cele mai bune poze din această aventură:

 (frizerie în aer liber)

(siguranţă pe speedboat: oare cine pierde nu primeşte colac???)

Ne-am intors la Hanoi si ne-am dus la autogara cu gand sa plecam la Ninh Binh. N-am poposit bine in autogară, că 3 "vlăjgani" (toţi mai mici decât Pinguina:))) au început să strige "Ninh Binh! Ninh Binh!", să ne tragă de mâini şi să ne împingă spre un ghişeu de bilete. Primul instinct: mâinile în buzunare!  Am cumpărat biletele, dar oamenii tot nu se dădeau duşi...aveau clar o schemă, doar că nu aveam timp să înţelegem care e. Unul din ei, îmbrăcat in tricou rosu, părea cel mai aprig şi mai determinat, ne-a luat pe sus şi ne-a arătat unde e microbuzul de Ninh Binh. Am fi vrut să stăm o secundă să gândim, să ne dăm seama ce pun la cale pentru că era o invălmaşeală de vorbe, de oameni şi de sunete care nu ne lăsau să ne punem ordine in idei. Am hotărât (sau, mai bine zis, cei trei au hotărât pentru noi) că e ok să urcăm în microbuzul cu pricina. Am avut şi noi umila condiţie ca bagajele să stea cu noi şi să nu fie depozitate la spate. Cand am urcat in microbuz, ne-am dat seama ca triplasem numărul de călători:)))) şi am înţeles de ce ne dorea atât de mult băiatul in roşu. Ei vânau oameni ca să poată umple câte un microbuz. L-am văzut apoi la treabă încercând să convingă alţi oameni să urce în microbuzul lor şi am rămas impresionaţi de "puterea de convingere". Un nenea nu se dădea nicicum convins, părea înţepenit, iar vorbele băiatului în roşu nu-l mişcau deloc. Nu-i nimic, dacă nu l-au mişcat vorbele, l-au mişcat mâinile:))))) omul efectiv se opintea, era chiar uşor lăsat pe spate, dar băiatul nostru îl împingea, nenea se mai întorcea niţel din drum, iar băiatul nostru îi mai dădea câte un brânci şi tot aşa până la uşa microbuzului. Băiatul ăsta a făcut o treaba de stă mâţa-n coadă, în juma' de oră a reuşit să umple microbuzul.

Am ajuns în Ninh Bihn, un oraş mic, urât şi sărăcăcios. Şi pe deasupra mai şi ploua!  Oraşul e însă foarte renumit pentru împrejurimile de poveste. Ne-am cazat într-o cameră imensă cu 8 dolari/noapte şi am plecat la "vânătoare" de mancare. Aici, altă poveste, aceeaşi dezamăgire: mâncare cam fadă, porţii uneori generoase, alteori nu. Am constatat cu stupoare că aici tăiţeii instant (supele alea vietnameze de 50 de bani de la Metro) sunt la mare preţ, sunt scrişi frumos în meniu ca şi când ar fi cine ştie ce delicatesuri, iar în China se mănânca în tren când chiar nu mai ai ce mânca...

Prima plimbare a fost facuta cu bicicleta pana la Tam Coc, o plimbare nitel stresantă din cauza faptului că s-a derulat mai mult pe autostradă, iar şofatul la ei pare o invenţie destul de recentă:D Am ajuns până la urmă unde trebuia, am luat o barcă şi am plecat să admirăm formaţiunile carstice şi peisajele. Peisajul îţi taie respiraţia... am avut norocul să fim ultimii turişti pe ziua respectivă şi să prindem linişte pe râu şi să ne bucurăm în voie de natură şi de atmosfera din jur. Pinguinoiul îşi declină competenţele în domeniul descrierii de natură, aşa că "munca ingrată", îi revine în totalitate Pinguinei: Râul înaintează sfios printre munţi şi-ţi descoperă un tărâm de poveste cu plante luxuriante şi animale colorate (dacă ai norocul să le vezi). Din loc in loc, muntele face o "căscătură" şi te lasă să treci pe sub el prin grotele cu apă, celebre de altfel în zonă. Am văzut şi căpriţe obraznice pe stânci abrupte de te lua cu ameţeală. Pozele, însă, vorbesc mai bine decât scriitorul aici de faţă:)) aşa că o să le las pe ele să grăiască:

 (loc de rugăciune pe apă - un soi de troiţă de pe la noi)

 (ştim că sună aiurea, dar da, pe acolo pe dedesubt a intrat barca, cu noi cu tot)

 (stil original de vâslit)

Plimbarea de a doua zi a fost mai incitantă decât cea din prima zi. Am făcut-o pe motoretă şi ne-am tot plimbat aşa cu vântul şi soarele pe feţe vreo 6 ore. A fost greu până am găsit o motoreta de soi, dar după ce am găsit-o nu ne-am mai întors până seara. Am văzut orezării la şes, formaţiuni carstice, un templu cam ciudat de n-am ştiut să ne dăm seama de care era (budist, daoist, sau de-al lor, dao cai), şi foarte multe sate în care am vazut şi noi şi ne-am minunat de ce căsoaie imense şi-au construit, mai, mai să semene cu palatele ţiganilor de la noi. Şi asta nu doar din cauza mărimii, ci şi din cauza culorilor folosite şi a turnuleţelor care îmbodobeau pe ici pe colo "căsuţele".  Remarcăm în continuare stilul arhitectural, deja consacrat pentru noi în Vietnam, acela cu case subţiri şi lungi, gen Amsterdam, pe care l-am descris mai în detaliu în episodul cu Hanoi. Să tot fi mers cale de vreo 100 de km în ziua aceea, dar ne-am întors veseli, obosiţi, cu fundurile bătucite şi cu feţele şi mâinile arse de soare.

(mormânt în mijlocul lanului de orez - îngrăşământ uman - câh!)

 (un întreg cimitir creştin în lanul de orez... 

Sunt destul de mulţi creştini în Vietnam - 10%, probabil graţie coloniştilor francezi

Aparent, practica îngropării morţilor în lan, sau în propria grădină, după caz, e învechită... sau, cel puţin, aşa ni s-a spus nouă)

(mult orez)

(vânturat de orez)

Informaţie preţioasă: cum românul e frate cu codrul,  vietnamezul e frate cu bivolul:

 Tot din regnul animal, iată-i şi pe cei doi pinguini:))