Drumul spre Salta

Am plecat pe seară din Arica, orașul de la granița dintre Chile și Peru, cu destinația Salta, Argentina. Drumul nu avea să fie ușor deloc, una peste alta urma să facem puțin peste 24 de ore, asta dacă aveam noroc. Dacă nu, cum a și fost, cam 30. Stim că 30 pe lângă 24 și puțin nu pare chiar așa de mult cât să te plângi de ghinion, dar în cazul ăsta a fost...

Dar înainte să ne plângem, să ne lăudăm: o porțiune din drumul nostru (bucata San Pedro de Atacama – Salta, care ar fi trebuit să dureze vreo 10 ore) este considerată una din cele mai faine călătorii cu autobuzul din câte există pe lumea asta. Citisem despre asta pe net, care abundă de formulări de genul ”an epic bus ride”, ”one of the world's most facinating jurneys”, ”awsome”, ”amaizing” etc. etc. zău că de data asta nu înflorim. Căutați și voi după ”Atacama Salta” și o să vedeți.

Problema era că drumul trecea pe la aproape 5,000 de metrii și că cea mai mare parte din cele 10 ore le petreci la peste 4,000. Nu e suficient timp cât să pățești ceva cu adevărat nasol de la altitudine, dar suficient cât să te simți nașpa. Iar vama argentiniană e la 4,200, pentru că oamenii ăștia s-au gândit s-o pună taman pe graniță, așa cum îi stă bine unei vămi. Chilienii, mai pragmatici, au pus vama lor chiar în San Pedro, la o altitudine domestică, dar cu vreo 150 km înaintea graniței oficiale (bănuim noi că vameșii chilieni se duc seara acasă la familie, în timp ce argentinienii îndură frigul și pustiul ca la cantonament). Ca informație de senzație, granița dintre Chile și Argentina merge de la N la S (evident) si e stabilită pe fiecare paralelă fix la cel mai înalt punct al continentului. Asta era informația, și acum senzația: granița se schimbă pe alocuri de la an la an, după cum se formează și se topesc ghețarii – și asta nu e banc, chiar așa e.

Ca să n-o mai lungim, povestea faină începe după vama din Chile, care, după cum am zis, este amplasată omenește în San Pedro. Cum pleci de acolo, drmul urcă rapid și ajunge imediat aproape de 5,000 m, pentru ca mai apoi să coboare la 4,200, unde este și granița și vama argentiniană. Să nu săriți că 5,000 e mai mare decât 4,200 și, deci, contradicție cu vama la cel mai înalt punct, că cele două nu se află pe aceiași paralelă. Oare care pinguin o fi simțit nevoia să bage și propoziția precedentă? Nu asta contează, ceea ce contează e că autobuzele îmbarcate către Salta s-au întrecut ca la F1 cine ajunge primul la vamă, nu de alta, dar se anunțau trei colectivos. Nici noi nu știam la vremea respectivă ce vrea să spună stewardul prin trei colectivos, dar la cum ne grăbea să urcăm mai repede în autobuz, trebuie că nu era de bine. Am avut un autobuz fain, așa că am ajuns aproape primii acolo, mai ara doar unul turistic în fața noastră și vreo două colectivos. Abia aici am aflat ce înseamna colectivos în acest context: colectivos = autobuz fabricat în 1960, ultima revizie prin '80, plin ochi de bolivieni (3 pe 2 locuri minim), îmbrăcați în costume tradiționale și cărându-și bagajele în cearceafuri legate cu nod sau papornițe de rafie (care, apropo, par a fi un soi de Samsonite rural universal). Nu știu dacă ați avut vreodată onoarea să prindeți pe la Otopeni un avion de rromi de-ai noștri deportați din Franța și să le vedeți bagajele... ei bine, spectacolul e același. În plus, percheziție la sânge. Fiecare pasager, fiecare băgăjel, fiecare cotlon de autobuz scotocit, pipăit, trecut pe la raze, mirosit de câini etc. Și uite așa am stat noi în vamă la 4,200 cam 3-4 ore... Trebuie spus că autbuzele de turiști treceau mult mai repede, fără atâtea căutări. Păi un autobuz întreg de turiști nu lua nici cât percheziția șoferului de la un colectivo. Da, OK, exagerăm, dar să știți că nouă chiar ni se păreau minutele ore, căci lipsa de oxigen începuse să-și facă efectul. Știți cum era bancul ăla cu Einstein întrebat de un oarecare cum e treaba cu timpul relativ și răspunsul lui că depinde de care parte a ușii de la baie te aflii? Ei bine, așa și aici, depinde de care parte a graniței te afli. Prima oră și jumătate am petrecut-o în autobuz, nu aveam voie să ne dăm jos până ce autobuzul din față nu intra în vamă la ”procesat”. Simțeam deja cum un cerc de metal ne strange capetele din ce in ce mai tare. De la toaleta din autobuz până la scaun amețeam, și, cum aveam locuri la etaj, gâfâiam urcănd pe scări. Și ce nu era oxigen afară, darămite într-un autobuz cu 40 de oameni, fără geamuri rabatabile și cu ușile închise? Deja buda, cu toată putoarea ei, era un loc râvnit, căci acolo se afla unicul geam ce se putea deschide. O stare de neliniste se cuibarise in sufletele noastre, în timp ce usoare valuri de sufocari si cautari de aer ne mai scormoneau piepturile din cand in cand.

Stând în vamă, Pinguinului îi treceau prin capul lui deja lipsit de oxigen tot soiul de întrebări, ca de exemplu de ce trebuie să fie argentinienii ăștia atât de scrupuloși taman aici și să trântească vama fix pe graniță? Că până acum nu fură chiar așa de stricți... Nu puteau face vama mai încolo, că doar tot una era, tot pe drumul ăla mergeai, n-aveai pe unde s-o iei stânga-dreapta, și dacă vroiai să fentezi vama cu vreo contrabandă, ceva, o puteai fenta la fel de bine și pe la graniță, și mai încolo, că oricum, cale de vreo câteva sute de km, tot nu e nimic între graniță și acest ”mai încolo”.

În același timp, capul lipsit de oxigen al Pinguinei se gândea la peisaj și la trăirea pe care ți-o dă lipsa de oxigen: ”ce peisaje de pe altă lume, înălțimi amețitoare, cu pășuni și arbuști, un văzduh făinos, râuri furioase (nu erau râuri pe acolo, nota Pinguinului), case răsfirate pe te miri ce culmi înalte (nici case nu erau, poate doar vama și cazarma, e pustiu de tot pe acolo), nori care-ți atingeau călcâiele și aerul liber care găsea drum spre nările tale pofticioase. Suflau și răsuflau cu nesaț un aer curat, dar zgârcit uneori, trebuia să-i faci curte, să-l ademenești, să-l chemi, să-i promiți marea și sarea… și el venea ușurel, credul și mândru în același timp, poposea un pic pe la nările tale, se mai juca nițel cu tine, așa ca o cuconeasă care se știe dorită, și intră falnic în nări și Doamne ce senzație ! Așa o fi raiul! Intră pe căile nazale și după o călătorie rapidă prin celelate componente ale aparatului respirator, țuști, se răsfira, se desfăta în plămâni și simțeai că trăiești!”

Dar iată că fascinația Pinguinei față de peisaje nu e doar rodul lipsei de oxigen: peisajele chiar sunt de pe altă lume, iar călătoria chiar este ”one of the world's epic bus rides”. Și cel mai bine despre asta vorbesc câteva poze. Din păcate, sunt luate din mersul autobuzului, așa că nu sunt toate grozave...

Spre Bolivia: Nordul chilian & Peru

Suntem tot în Atacama. Aveam deja drumul rezervat către Uyuni (Bolivia), așa că am început să căutăm cazări. Noi vroiam să stăm vreo trei nopţi, dar surpriză: nimic disponibil pentru prima zi, doar următoarele 2. Aşa că am început să ne întrebăm ce să facem: Varianta 1: 3 nopţi la hotelul companiei care urma să ne transporte. Problema: nu ştiam cine sunt, nu aveam niciun review și ne gândeam că cine știe în ce cocină om nimeri. N-ar fi fost pentru prima oară. Varianta 2: o noapte la acest hotel, 2 la unul cu review-uri bune. Problema: mutarea bagajelor în ziua 2, când noi am fi plănuit să fim deja pe la vizitat salarul.

Aşa că am început să căutăm pe net numele companiei, să vedem ce e cu ea şi, poate, ceva comentarii despre hotel. Şi ce găsim: cea mai proasta companie, cu jeepuri fără centuri de siguranţă, care se mai răstoarnă prin deşert, cărora le mai sar roţile, ai căror angajaţi au o lipsă totală de consideraţie pentru viaţa turiştilor, lăsându-i să moară pe cei cărora li se face prea rău de la altitudine, în loc să încerce să-i ducă undeva mai jos. Cică ar fi fost nu puţine cazuri de turişti decedaţi în mâinile acestei companii. Aşa că am decis să ne anulăm biletele, chiar dacă noi nu am fi avut probleme cu altitudinea (aveam un traseu mai uşor decât nefericiţii decedaţi). Lipsa centurilor de siguranţă pe drumurile Boliviei, la care se adăuga lipsa de respect a şoferilor pentru viaţă în general, inclusiv cea proprie, ne-a făcut să preferăm alte variante mai puţin comode, dar mai sigure. Şi asta însemna plecarea la Calama, un oraş la vreo 100 km de San Pedro, statul acolo o noapte, apoi plecatul la salar. Planul suna bine, până ne-am amintit că autobuzul de Calama nu pleacă zilnic din Calama spre salar... urma să plece abia peste 2 zile, aşa că noi ne-am fi pierdut orice urma de aclimatizare la altitudine. Prin urmare, am decis să mergem la Iquique, un oraş aflat la încă 6 ore distanţă de Calama, dar de unde se puteau lua autobuze către Bolivia de mai multe ori pe zi.

Şi uite aşa, am mai puctat un oraş de pe harta Chile, nu după ce am trecut puţin prin Calama şi am detectat nişte hoţi în staţia de autobuz. Iquique e un oraş întins pe malul mării, deci adio aclimatizare, cu un cartier mare de bolivieni în care am fost sfătuiţi sa nu mergem noaptea. Hotelaşul, singura opţiune disponibilă, era jegos nevoie mare. După o noapte de chin, am plecat cu speranţă să ne cumpărăm bilete spre Bolivia din cartierul periculos, dar acolo am constatat ca nu puteam cumpăra biletele mult dorite şi a trebuit să schimbăm iarăşi planul... Am mers la autogara oficială şi am decis să plecăm şi mai în Nord, de unde să plecăm fie în Peru, unde să ne refacem aclimatizarea, fie în Bolivia, în capitală, în La Paz. În final, am cumpărat bilete spre Arica, oraşul de la graniţa cu Peru... 

Arica e un oraş mic mititel, dar frumuşel, liniştit şi curat. Aici am stat doar o zi, ne-am îmbarcat imediat spre Peru. 

Trebuia să luam un taxi care să ne treacă în primul oraş din Peru, Tacna, un oraş nu foarte bine famat... Impreună cu alţi doi chilieni, am trecut fără probleme în Peru, şi, oh boy, ce diferenţă între cele două țări... N-am stat prea mult în Tacna, ne-am cumpărat bilete "luxoase" pentru Arequipa. În tări cu probleme cu siguranţa e bine să nu faceţi rabat la preţurile de autobuz şi să va cumparaţi clasa VIP. Astfel, aveţi siguranţa că autobuzele nu opresc nicăieri pe drum şi că ajungeţi cu bine la destinaţie.

După şase ore de mers cu autobuzul, timp în care la TV s-au pus numai filme de groază, am ajuns pe la lăsatul serii în faimosul Arequipa. Pinguina nu mai fusese în Peru, aşă că uimirea ei a fost mare: îşi închipuia că toţi peruanii trăiau doar în case de chirpici... ei bine, Arequipa este un oraş peste măsură de frumos, cu arhitectură colonială bine întreţinută şi oameni foarte deschişi şi primitori... şi foarte iubăreţi, am mai spune noi: peste tot și la orice vîrstă se practică îndelung sărutul importat din Franţa :)).

Am stat la acelaşi hostel la care stătuse şi Pinguinul în urmă cu 4 ani... am băut Inka Cola, băutura preferată a Pinguinului din Peru şi au săltat inimile de burie când au văzut preţurile mult reduse faţă de ultimele ţări vizitate. Aşa că am dat iama în supermarket şi am cumpărat şi ce ne trebuia şi, mai ales, ce nu ne trebuia :)) Rezultatul: Pinguina fericită, Pinguinul, well, mai puţin bombănitor :))

Arequipa este recunoscut pentru excursiile pe care le poţi face prin împrejurimi, excursii întreprinse deja de Pinguin în urmă cu 4 ani, pe care le-ar mai fi făcut odata şi pentru Pinguină, dar din cauza unor probleme de sănătate, ne-am bucurat doar de ce oferă oraşul. Am vizitat mănăstirea Santa Catalina, un complex deschis publicului de ceva ani, unde am putut înţelege mai multe despre organizarea mănăstirilor.

Am stat în Arequipa mai mult decât am fi crezut, cam 2 săptămâni, ne-am tot revizuit planurile, asta şi din cauza faptului că am început să ne simţim niţel ciudat. Pinguina a făcut şi o conjunctivită... și uite aşa am fost la medic și în Peru... well, toate bune şi frumoase, până a citit Pinguina efectele secundare de la picăturile date de doctor: primul efect advers: moartea... hopa, moartea! Nu tu o cataractă, o orbire, ceva mai uşurel..., nu, direct moartea! Am început să ne gândim, ok, o fi substanţa dată mai puternică şi poate dacă iei pastile e mai periculos, dar nişte amărâte de picături nu pot produce atâta rău, nu? Da de unde să ştii noi?! Eram în cucuieta din deal, la mama naibii, în fundu lumii şi pe picături mai scria şi asta... Pinguina a protestat şi a spus ca nici în ruptul capului nu le ia, deşi ochii îi arătau din ce în ce mai înceţoşaţi. Pinguinul s-a dus la farmacia din colţ, unde un nenea binevoitor i-a recomandat nişte picături mai uşoare pe care i le dăduse el înşuşi propriului copil de câteva luni. Picăturile noi şi-au făcut repede efectul şi a doua zi deja era mult mai senică şi mai frumoasă. A treia zi, însă, Pinguina s-a simţit foarte ciudat şi simţea că-i vor ieşi ochii din cap... panică iar pe capu nostru... am fost iar la doctor, de data asta la altul, la cea mai cea clinică din oraş. Omu ne-a făcut un test ca pe vremea lui Pazvante şi a spus că Pinguina avusese, probabil, efecte adverse la picături şi că i le va da pe ”las mas suaves” din câte există. Ne-a explicat şi cum substanţa din primele picături într-adevăr poate omorî oameni, mai ales albi, care nu tolerează prea bine acest medicament... Credem că era, totuși, vorba de pastile, dar nah... Am plecat spre hotel uşuraţi, dar şi cu gândul să ne cărăbănim din minunatul Peru: timpul nostru în America de Sud era pe sfârșite, iar o mână nevăzută parcă ne tot îndepărta de Bolivia... așa că adio Salar Uyuni, mult visat de Pinguină! Adio, shopping ieftin şi cadouri pentru toată lumea! Am zis şi noi, las că poate venim mai încolo, şi, cu regret, ne-am întors în Arica, Chile.

Ne-am plănuit cum să ajungem în următoarea destinaţie... Salta, here we come! Salta şi Argentina again! Sincer, ne bucuram amândoi că revenim în Argentina, poate ţara care ne-a plăcut cel mai mult din America Latină! Pinguina mustăcea de fericire la gândul că revin iarăşi în ţara cu dulce de leche, trecuse deja peste problema cu micul dejun prea dulce şi era gata să se bucure de festinuri dulci de dimineaţă.

Dar drumul până în Salta era un drum ca în poveste, presărat cu încercări magice şi greu de trecut.