Argentina - Bariloche

Am plecat cu speranţe mari către nordul Patagoniei, ne aştepta un ţinut despre care auzisem doar la geografie, undeva prin generală. Şi parcă asta nu era destul, Bariloche este una dintre cele mai râvnite destinaţii de vacanţă din Argentina şi se află în mijlocul a ceea ce se numeşte Districtul Lacurilor. Nu ştiam noi mare lucru despre acest district, dar numai numele promitea peisaje speciale. Ba chiar mai mult: Bariloche se numeşte Elveţia Americii de Sud! Aşa că aşteptările noastre erau la maxim, munţii şi lacurile n-aveau cum să nu creeze un peisaj de poveste.

Ne alesesem un hostel bun, iar cum ţinutul promitea privelişti memorabile, am rezervat chiar 4 nopţi. Mai mult, Steaua Pinguinului urma să joace pe joi după-amiază, aşa că, ce să mai, simţeam deja că începe paradisul.

Am ajuns în Bariloche după vreo 20 de ore de mers cu autobuzul. Am luat un taxi care ne-a costat vreo 5 dolari pentru cei 2-3 km de la autogară la hostel şi am sosit la ce trebuia să fie minunata noastră cazare de nota aproape 9 de pe site-ul de rezervări. Acolo am găsit un loc prăfuit, unde curăţenia era prioritatea numărul 3 sau 4... Femeia de servici era şi recepţionistă, şi patroană, şi manager, şi agent de turism. Cel mai simpatic personaj de acolo a fost Jack, câinele hostelului: un Saint Bernard cu un cap cât toate zilele. Pinguina a îngheţat iniţial, când l-a văzut cum si-a strecurat "căpuţul" între noi doi, la doar 2 cm de picioarele ei. Dar după vreo 2 zile, a ajuns să-l îndrăgească, a pus mâna pe el din proprie iniţiativă şi a vrut chiar să facă poze cu el, dar, din păcate, nu a mai fost timp pentru asta, aşa că nu are cu ce să se mândrească aici pe blog :))) Pozele ar fi trebuit să arate ceva de genul:

(Pinguinul şi Jack, sau Şac, pe argentiniana. Saint Bernardul este mascota oraşului. Pare mic, dar nu e chiar aşa... are peste 60 de kile)

Prima impresie despre loc: înr-adevăr, îţi tăia respitaţia. Nu peisajul, ci praful din atmosferă. Ce n-am apucat noi să vedem furtună de nisip în Emirate, lasă că avem acum ocazia. La poalele staţiunii se afla un lac, iar în spatele lacului se aflau nişte munţi frumoşi pe care nu-i puteam vedea de praful din aer. Totul părea înceţoşat... dar entuziasmul nostru era încă mare, căci, nu-i aşa, ne aflam în unul din cele mai pitoreşti locuri din Argentina.

(lacul şi, în spatele lui, munţii) 

(piaţa centrală)

A doua zi, am mers către Piscul Campanario, pe care te poţi sui cu telescaunul, pentru frumuşica sumă de 10 USD, sau gratis pe propriile picioare. Noi am fi ales gratis, dar cei de la telescaun ne-au spus că nu are rost să ne chinuim, că nu se vede nimic de sus. Praful era încă acolo, obstrucţionând orice urmă de privelişte. Aşa că ne-am retras, încet-incet, către şi mai prăfuitul nostru hostel...

Distracţia principală în minunatul Bariloche este admiratul peisajului, care, după cum spuneam, îţi taie respiraţia. Şi partea leului din acest admirat de peisaj se află în parcul naţional Nahuel Huapi, aflat la doar 20 Km de Bariloche. Există o şosea care trece prin parcul ăsta, iar porţiunea aia de şosea este cea mai vizitată bucată din vreun parc naţional din Argentina. Acest record promitea multe, aşa că musai trebuia să mergem şi noi p-acolo. Aflasem de la femeia de servici a hostelului (ăăă, pardon, agenta de turism) că şoseaua are cam 60 Km şi că majoritatea lumii merge acolo cu bicicleta. Numai că 60 Km cu bicicleta pe un drum deluros ne-au cam dezarmat... plus că nenorocitele de biciclete costau cam 20 USD de persoană... Păi, la banii ăştia, aproape că le luam de noi din Carrefour din Bucureşti. Dar nu eram în Bucureşti, parcul trebuia văzut musai, aşa că ne-am aliat cu doi britanici şi am decis să mergem cu taxiul, care, de persoană, ieşea niţel mai ieftin, şi, în plus, ne scutea de vreo 60 Km de pedalat. Femeia de servici, care ne-a aranjat toată treaba cu taxiul, ne-a promis vreo 3 ore de vizitat, cu opriri la toate locurile unde se poate admira peisajul şi de unde se pot face poze. Cele 3 ore au fost, de fapt, vreo 45 de minute... iar mulţimea de puncte de unde se poate admira peisajul: 2 la număr! În rest, pădure, pădure şi iar pădure :((( Dar de unde discrepanţa între realitate şi vorbele femeii de servici? Păi se pare că cei 60 Km includeau şi drumul dus-întors din Bariloche pân' la parc, adică 2 x 20 Km = 40 Km (în paranteză fie spus, bicicletele se luau de la intrarea parcului, până acolo, dus-întors, trebuia să mergi cu un autobuz. Aşa că erau doar 20 Km de pedalat, informaţia cu 60 Km dovedindu-se cea mai proastă primită vreodată de la un agent de turism... ăăă, pardon, femeie de servici). Vă rugăm insistent să admiraţi şi să vă bucuraţi de următoarele poze, care ne-au costat, una peste alta, cam 10 dolari bucata. Admiraţi-le cum se cuvine, chiar dacă munţii nu se văd prea bine de ceaţa şi praful din aer. Este vorba, totuşi, de una din cele mai faine destinaţii de vacanţă din Argentina şi de nordul Patagoniei, un ţinut cu nume de legendă.

Într-un final, a venit şi ploaia la Bariloche. Ni s-a spus că dacă plouă până şi puţin, tot praful se va aşterne şi priveliştea chiar că ne va da pe spate. A plouat cale de vreo zi jumate, doar că praful a fost  înlocuit de norii din care ieşea mult dorita ploaie. Şi uite aşa am rămas neimpresionaţi pân' la capăt de aşa minune de loc.

Ei, dar dacă distracţia s-a tot încăpăţanat să vină la noi cale de trei zile, ei bine, în ultima zi, am decis să aducem singuri distracţia la noi în felul următor: am cumpărat vită de la supermarket, vinuţ alb dulce, cartofi, şi am făcut un grătar pe cinste. Ne-am distrat de unii singuri până n-am mai putut şi ne-am dus toropiţi de oboseală (poate şi de aburi ameţitori:))) la culcare. Ei, da ce credeţi că am avut parte de somn? Nu! A duduit camera cu noi preţ de vreo juma de noapte din cauza barului de sub hostel... care tocmai se redeschidea... minunat! A doua zi, urma să plecăm... Check-out-ul la respectivul hostel se face la ora 10... oameni fără simţăminte... auzi tu, la 10... Chiori de somn, ne-am îndreptat alene, cu bagaje cu tot, spre recepţie ca să "reglăm conturile". Tipa, cea cu multe funcţii, ne-a zis că e ziua check-out-ului. Asta ştiam şi noi, că doar de aia cărasem băgăjoaiele până jos şi-i dădusem cheia... Ridicăm din sprâncene... Tipa insistă: "La ora 10 e check-out-ul", "Ştim"... vine şi explicaţia "salvatoare": trebuie să plecaţi! Ceee? Cum adică să plecăm? Avem autobuz de-abia la ora 2... Tipa nu se lasă: "Asta e regula hostelului: la ora 10 e check-out-ul", "bine, bine, am zis noi, da am făcut check-out-ul... am plătit, ţi-am dat banii... Ce ne tot omori cu check-out-ul?" ... După multe întrebări de genul, pricepem că femeia agento-manago-patrono-etc ne poftea frumuşel afară, că doar ne luase deja banii şi gata "hai, marş afară!". I-am spus şi noi indignaţi că n-am mai văzut aşa ceva în toată lumea, că n-am mai auzit de aşa regulă... şi pe ea a durut-o fix în... mai mult a zis să ne ducem în lume dacă aşa e prin lume. Neruşinată, neprofesionistă, îngâmfată şi puţin proastă, am zice noi. Din fericire, restul argentinienilor cu care am avut de-a face au fost extrem de drăguţi şi de amabili, per total, nouă lăsându-ne impresia de popor primitor, ospitalier şi fain.

Şi culmea ironiei: cu vreo oră înainte să ne suim bucuroşi în autobuzul care urma să ne încheie plictiseala din Bariloche, totul s-a înseninat şi am văzut şi noi nesimţiţii ăia de munţi. Trebuie să recunoaştem că erau frumoşi, dar parcă nu ar fi meritat 20 de ore de autobuz, nici chiar aşa, fără praf şi fără ceaţă. În drum spre noua noastră destinaţie, Chile, am trecut şi munţii ăia mult lăudaţi şi am văzut de ce era atâta praf prin aer: toţi munţii sunt acoperiţi de un strat gros de praf care, am crezut noi la vremea respectivă, este ridicat în aer de vânturile prea puternice. Dar am aflat peste vreo săptămână şi ceva că, de fapt, tot praful ăla e cenuşă vulcanică de la un vulcan din Chile, pe care o suflă vântul tocmai peste Bariloche. Vulcanul ăla tocmai ce a început să erupă de vreo jumătate de an sau ceva de genul, dar cum noi ştiam că Vezuviul a erupt vreo zece ani la rând, nu puteam decât să sperăm că respectivul vulcan o să-i distrugă afacerea de tot nesimţitei de femeie de servici din Bariloche!

(cenuşă vulcanică peste cenuşă vulcanică...) 

Şi nişte bonusuri:

(cal cu vitiligo) 

(no comment)

Argentina - Cordoba & Mendoza

Cordoba

Am ajuns în Cordoba pe seara. Ne-am cazat într-o cameră care se voia twin, dar era, de fapt, un dorm mai mic cu două paturi suprapuse. Camera era mult prea înghesuită şi meschină, se încadra tot în categoria debaralelor. N-avea  aer condiţionat, dar, în schimb, ne-a întâmpinat cu o căldură sufocantă care se instalase ca o cucoană în cămăruţa noastră şi care promitea să ne strânga tare la piept peste noapte. Aşa a şi fost, de parcă toată căldura din toată Cordoba a fost burduşită la noi în cameră. Dar dacă asta ar fi fost singura problemă, pe cuvânt că nu ne-am fi plâns: gălăgia a fost prea de tot... Am avut onoarea să ascultăm pe la două noaptea care e bărbatul visurilor unei tinere domniţe: desigur, pe cal alb, frumos, înalt, brunet şi cu ochi negri. Apoi, după aşa discuţii interesante, cavalerii care au ascultat aşa dorinţe au dat drumul la inspiraţie şi au pus pe masă ce aveau ei mai scump: samba braziliana! Hai, fetiţo, uite ce faină e samba noastră dată la maxim! Şi uite aşa, samba a bubuit şi în urechile noastre, nu doar în ale pitzipoancei, de mai, mai, să ne salte din pat. Şi când era Pinguina gata să se dea jos din pat şi să-i sugrume cu samba şi cu mândra lor cu tot, s-a auzit un glas nervos de neamţ care le-a urlat s-o lase mai moale cu prostiile. Şi au lăsat-o, aşa că ne-am culcat şi noi fericiţi cale de vreo 5-10 minute, până când a început o altă graţie să râdă din 10 în 10 secunde la glumele răsuflate ale altor doi crai argentinieni.

(La intrarea în minunatul hostel sunt urări de bun venit în mai multe limbi. Pe treapta 2, surpriză!)

După un aşa start promiţător, am plecat pe la 11 dimineaţa să ne clătim ochii cu minunile oraşului. După o plimbărică de vreo 2 minute pe la o fostă criptă, una din marile atracţii ale oraşului, ne-am retras în piaţa centrală ca să decidem ce altă locaţie renumită mai putem vedea până nu se închide. Nu de alta, dar programul majorităţii muzeelor ţine doar până pe la 1-2... Când ne documentam noi mai cu spor, o ploaie de ceva a căzut din cer. Pinguina a crezut iniţial că sunt nişte crengi desprinse din copac, dar mirosul şi textura au dumirit-o repede că e vorba de altceva: un caca mare de pasăre, întins pe multiple părţi din cap, spate, mâini şi picioare... Şi puţea, d-le, într-un hal, de-ţi pica părul din nas! Ce păsăroi o fi aruncat aşa torpilă? Şi uite aşa ne-am adus aminte cum, când eram mici, ne-am pus toţi de acord că n-ar fi prea bine dacă ar zbura vacile... Nici acum nu ştim ce a fost păsăroiul ăla care, în mijlocul Americii de Sud, a lansat o torpilă cât toate zilele cu miros de peşte... Dacă am fi fost la malul mării, l-am fi declarat pescăruş, dar aşa...

Problema a fost că trebuia să mergem în continuare prin oraş, iar Pinguina era pictată pe ici pe colo cu un maroniu duhnitor... de întors înapoi la hostel, nu era chip, era prea departe şi se închideau toate obiectivele, aşa că ne-am rugat de unii de la un alt hostel să ne lase să le folosim baia să scăpăm de "lut" şi de mirosul care ne urmărea.

Am vizitat catedrala din centrul oraşului, o catedrală care impresionează prin mărime şi stil arhitectural, catedrală care parcă te ia de mână şi te plimbă prin epoci coloniale, romantice şi dispărute, în care sentimentul religios era profund şi puternic. Am zăbovit şi noi câteva minute acolo să ne bucurăm ochii cu arhitectura şi picturile din jur, şi să ne veselim sufletul cu o linişte de pe altă lume.

După experienţa liniştii, am mers la un muzeu de lângă catedrală, muzeu al cărui nume îţi provoacă fiori: Memorialul. E vorba despre o încercare de păstrare vie a istoriei abuzive, absurde şi nedrepte din timpul dictaturii militare, pentru ca generaţiile noi să ia aminte şi să se protejeze de astfel de greşeli. E un muzeu dedicat atrocităţilor comise în oraşul Cordoba, când tineri nevinovaţi au fost luaţi de pe stradă şi aruncaţi într-o închisoare improvizată, urmând ca apoi să fie trimişi în alte închisori. Cordoba era doar un moment, doar începutul chinului acelor tineri. Mulţi dintre ei nu au mai ieşit vii din închisoare... Muzeul este unul foarte emoţionant, am ascultat şi noi un monolog impresionant cu întrebările unui fost deţinut: "Cum poate să-şi iubească nevasta şi să ne tortureze? Cum poate să-şi ţină copiii în braţe şi să ne tortureze? Cum poate să spună vesel bună dimineaţa şi să ne tortureze?" şi monologul continua într-un fel sfâşietor şi emoţionant, făcându-te să te întrebi dacă suntem toţi făcuţi din aceeaşi plămădeală...

Oraşul este, într-adevăr, o bijuterie arhitecturală, aşa cum reiese şi din poze. Noi am mai punctat şi câteva obiective semi-interesante, precum muzeul de artă contemporană sau muzeul de zoologie al Universităţii din Cordoba, dar nu le mai detaliem pe toate aici, că nu vrem să vă plictisim prea tare, nu de alta, dar tot în episodul ăsta mai e de citit şi despre Mendoza.

(începutul dezmăţului - la Cordoba am gătit noi prima dată vacă argentiniană şi am degustat, tot pentru prima oară, celebrul vin argentinian)

Mendoza

La Mendoza am ajuns cu un autobuz de lux, cu scaune largi, care se înclinau până la 160 de grade de aveai impresia că stai într-un pătucean umblător :) Am primit şi mâncare pe autobuz, după bunul obicei argentinian care, ca şi fraţii italieni, par a fi mari amatori de comfort şi voie bună. Am primit mai întâi cena fria, adică nişte gustărele reci, un fel de mâncare de încălzire, nu de alta da tre să antrenezi puţin stomacu înainte să-i dai friptură sau mai ştim noi ce bunătate argentiniană. Şi am halit bunătăţile cu poftă maximă, după care am avut o supriză: ni s-a spus să alegem ce băutura vrem.... Aaa, am uitat să vă spunem că am avut şi un fel de steward, un domnişor care ne-a servit mâncarea şi băutura pe nişte tăviţe care se fixau de scaunele noastre. Revenind la băuturi: alegerea era dintre vin roşu şi whisky. Am ales amândoi vin roşu. Şi s-a dus vinul gâl-gâl pe gâturile noastre uscate şi apoi, am mai primit câte un pahar. Pinguinul a avertizat-o pe Pinguină că lipsa ei de experienţă în ale vinului s-ar putea să se vadă, dar Pinguina a spus că trebuie să se antreneze niţel pentru sesiunea de degustări care îi aştepta la Mendoza. Şi uite aşa, după două păhărele din alea mici de plastic de vin roşu, Pinguina a început să aibă o altă viziune asupra vieţii, obrajii au mai prins culoare, sunetele se auzeau mai difuz, un fior de veselie a urcat din stomac si i-a tras de gură de a lăţit-o până la urechi şi tot aşa. Mai mult s-a apucat de inventat cuvinte. La auzul: "Hihi, te-ai cherchelit, Pinguino", Pinguina a spus: "Nu, nu, nu s-a pinguinit Cherchelina" :))

(ajunşi deja la paharul de şampanie... )

Cum cena caliente nu a mai venit şi a venit doar paharul de şampanie alocat ei, am început să ne punem întrebări: "Unde-i, d-le vaca noastră aburindă? Au spus aştia clar că vom avea cena caliente şi nici urmă de ea". Beleaua a fost că noi o adulmecasem deja, dar nu venea şi la noi. Aşa că am decis să-l întrebăm pe steward unde e cena noastră caliente şi când vine. Băiatu, în dulcele stil argentinian, ne-a răspuns cu o întrebare: "Da nu v-am adus-o?" Puţin confuz şi cu temerea că n-a pricipit prea bine "argentiniana" tipului, Pinguinul s-a întors cu speranţa spre Pinguina, om de bază pân atunci la traduceri dificile. Dar ia-o pe Pinguina de unde nu-i... în locul eu stătea Cherchelina veselă nevoie mare, cu chef de glumă şi de râs, nicidecum de ascultat treburi în spaniolă. I-a spus în hohote de râs că nu aude şi nu înţelege...

Pinguinul nu s-a lăsat intimidat şi după vreo 10 minute s-a dus iarăşi la steward şi i-a explicat că la noi nu a ajuns nicio cena caliente... omu s-a lăsat înduplecat în cele din urmă şi aşa am putut savura şi noi mâncarea caldă mult promisă.

În Mendoza am ajuns dis de dimineaţă şi ne-am cazat la ce avea să devină pentru noi cel mai fain hostel din călătorie. Ne-au întâmpinat frumos cu un mic dejun minunat (regula era că dacă ajungi înainte de ora 10 acolo poţi servi micul dejun) şi o cameră spaţioasă şi curată. Cum în Mendoza nu ai prea multe de văzut, locul în care stai e bine să fie unul cât mai plăcut.

În Mendoza avem unele din cele mai faine amintiri, şi asta nu neapărat din cauza oraşului sau a obiectivelor punctate, ci pentru că ne-am făcut noi, singurei, distracţii în fiecare zi. Cum regiunea e faimoasă în lumea întreagă pentru vinăriile şi vinul de poveste, am hotărât să gustăm şi noi vinuri de mai multe feluri. Şi cum la un pahar de vin trebuie să asortezi şi o friptură, uite aşa, am devenit noi în cele 4 zile de stat în Mendoza mari mâncători de vacă argentiniană, preparată în 3 feluri diferite: la cuptor, în tigaie şi la grătar. Le chef a fost Pinguina :) A fost extrem de bună carnea, vinul a fost bun, dar nu grozav.

 (Hai noroc!)

 (Noroace multe de la Pinguini!)

 (minunea culinară)

 (hai să mai ciocnim un păhărel de vin :))

 (and it's yummy, yummy. yummy to your tummy, tummy, tummy... aşa zice vorba cântecului, nu noi:)) )

 (o nouă zi, o nouă încântare)

 (reţeta Pinguinului: orez chinezesc... foarte bun, parol!)

(harta aragazului: în stânga, friptura mult aşteptată pentru ziua respectivă, în dreapta, orezul Pinguinului pentru călătoria cu autobuzul de a doua zi, în centru sus, pulpiţe prăjite drept "garnitură" pentru orez)

Ca să învăţăm şi noi mai bine cum stă treaba cu vinul şi asortarea lui cu mâncarea, am fost la degustări. La câţiva kilometri (pe care îi puteti parcurge cu autobuzul) de oraşul Mendoza se află zona cu vinării. Acolo am luat o bicicletă ca să putem vizita şi degusta din mai multe locuri. Acu o să vă întrebaţi cum se pupă bicicleta cu degustatul? Destul de bine, am zice noi :) Probleme au fost mai degrabă din cauza drumului foarte îngust pe care mergeau maşini cu viteză un pic cam mare. Noroc că, la un moment dat, a apărut un poliţist care ne-a tot vegheat ca să ajungem cu bine la ultima destinaţie. Experienţă interesantă cu vinul, dar n-am învăţat prea multe despre potrivirea lui cu felurile de mâncare.

 (măslini)

 (la degustat în vinării)

Treaba cu vinul în Mendoza s-a extins şi în hostel, unde, pe lângă vinul pe care ni l-am procurat singuri, am mai primit şi câte un pahar de vin roşu, gratis, în fiecare seară, de la hostelul nostru. La final, când am mulţumit pentru ospitalitate, oamenii ne-au mai dat şi câte o sticluţă de vin pe care scria numele hostelului. Recomandăm cu căldură o excursie în ţara lui Bacchus argentinian şi un popas la Hostel Mora.

Oraşul Mendoza, în sine, face parte din categoria oraşelor mici, dar extrem de plăcute, cu parcuri, linişte şi oameni simpatici. Apropo de oameni simpatici, ştiţi cu cine ne-am întâlnit în Mendoza? Cu Ignacio, un chilian cam de vârsta Pinguinei, care a făcut liceul în România pe vremea când tatăl său era ambasador la noi. Ne-a auzit sporovăind româneşte în bucătăria hostelului şi ni s-a adresat în limba noastră. Am rămas puţin uluiţi, nu de alta da nu ţi se întâmplă toată ziua să fii abordat într-o română perfectă de un străin :) Şi aşa am aflat cum de vorbeşte bine româneşte. Ne-a invitat să-l contactăm când mergem în Chile şi veţi afla şi voi în episoadele următoare dacă am făcut aşa sau nu :D

Pe cai flăcăi, spre Bariloche!