Uruguay - Montevideo 1

Am ajuns cu chiu cu vai în Montevideo, şi speram să apucăm să ne odihnim la hostelul rezervat, după agitaţia cu carnavalul şi somnul de doar câteva ore. Hostelul ales pocnea de review-uri bune, avea un scor de peste 90%, era nou-nouţ, aşa că şi noi ne aşteptam la un paradis al confortului şi curăţeniei.
Numele hostelului era "promiţător": "Escuela de Rock", chiar şi Pinguinul, rocker cunoscut, a avut un mic ghiont în inimă când a citit numele. Acuma nu vrem să jignim pe nimeni, mai ales pe Pinguin, dar unii rockeri nu-s mari iubitori de apă şi săpun, cel puţin aşa zice cultura populară, şi ca să-ţi numeşti afacerea aşa... apoi trebuie că te-a prins rockul cam prea mult.

Am ajuns pe strada cu pricina şi nişte vlăjgani, care ne-au văzut trăgând cu greu la bagaje, ne-au făcut semn că am ajuns... am ridicat din sprâncene şi nu prea aveam chef să-i băgăm în seamă (aveam lecţia învăţată din Asia, dacă cineva îţi zice că ai ajuns, atunci sigur n-ai ajuns:))), mai ales că noi credeam că hostelul e mult mai departe. Au insistat şi ne-am apropiat... Să vedeţi minune: pe o clădire veche, la care Pinguina a strâmbat ferm din nas, pe o foaie A4, puţin ruptă pe la colţuri şi lipită cu scoci pe un geam prăfuit, era scris clar numele hostelului. Clădirea nu era foarte îmbietoare, dar ne-am zis că a mai fost aşa, şi înăuntru am avut surprize plăcute. Am păşit timid, şi un băiat foarte entuziasmat, patronul hostelului se pare, ne-a întâmpinat. Arăta ca un rocker adevărat, puţin prăfuit totuşi, mai gras decât ar fi trebuit şi trecut de ceva vreme de vârsta rebeliunilor rockereşti: păr lung, barbă, tricou negru jumulit, blugi negri prăfuiţi, în general un look neîngrijit. Am zis lasă, că nu e aşa de rău, camerele contează mai mult. Holul şi recepţia n-au dezamăgit, au fost pe principiul "omul sfinţeşte locul". Totul era prăfuit, dezordonat, năclăit, şi am putea continua cu adjectivele nemulţumitoare, dar să vedem totuşi camerele alea odată, că deja avem emoţii şi noi speram să tragem un pui fain de somn. Cu mâna pe chept, ca orice om de omenie, gazda noastră ne-a prezentat "perla" hostelului: singura cameră dublă, cea mai mare şi mai faină, nelocuită de nimeni până atunci. Am păşit foarte sfioşi spre destinaţia noastră finală, încurajaţi puţin de cuvintele omului. Şi iaca: ore întregi de căutări pe net pentru cazarea perfectă, mersul cu autobuzul până în Montevideo, căratul bagajelor pe tot felul de străduţe, au fost răsplătite cu ce credeţi? O cameră minusculă, de abia încăpea patul în ea, cu mobilă de pe vremea lu Mihai Viteazu, un miros de casă veche, o puzderie de ţânţari (cel puţin câteva zeci), şi cea mai faină chestie din cameră: cearşafuri din plastic, din alea de le vindeau acu ceva ani ţiganii pe la ţară pentru ceva de mâncare. Am stat puţin nedumeriţi în mijlocul camerei, ne-am zis că ar trebui să încercăm să ne obişnuim cumva cu camera, poate şi cu mirosul, am ciopârţit câţiva ţânţari... unii din ei au fost ucişi fără milă pe pereţii cică proapăt vopsiţi.

Cu mirosul te înveţi repede, e unul din cele mai adaptabile simţuri, dar aici n-a fost cazul, nici după juma de oră n-am reuşit să ne înduplecăm nările să se obişnuiască cu plăcuta mireasmă. O simţeam constant, se instalase cu încăpăţânare acolo şi se ţinea strânsă, nici măcar deschiderea uşii sau a geamurilor n-au reuşit s-o convingă să iasă de acolo. S-a tupilat în nări şi nu s-a mai dat dusă nici măcar când am ieşit din locul cu pricina, când am început să ne uităm prin alte camere să vedem cum arată şi celelate "bijuterii" din casă. Şi uite aşa am descoperit ceea ce avea să devină culcuşul nostru pentru următoarele 3 nopţi: o cameră şi mai mică, cu două paturi suprapuse şi un seif mare din lemn, vechi cam de pe vremea lui bunica. La început, n-am avut curaj să cerem schimbarea camerei, aşa că am cerut doar nişte cearşafuri noi. Şi ce credeţi că am primit: ruşinea rockului, cearşafuri cu imprimeu de leopard!!! Dar măcar nu erau de plastic... indicele nostru de fericire a mai crescut puţin, dar mireasma de casă veche ne-a îndemnat să întrebăm sfioşi dacă nu cumva cămara cu paturi suprapuse nu e liberă la noapte şi dacă nu s-ar putea face cumva un schimb. Surpriză pe faţa patronului: "de ce nu vă place, e cea mai faină, abia am zugrăvit-o, dar dacă vreţi voi, OK, facem schimbul, oricum nu stă nimeni aici la noapte, dar eu tot nu înţeleg de ce vreţi asta."

Am târâit bagajele dintr-o cameră în alta, iar patronul ne-a făcut cunoştinţă cu seiful: "aveţi grijă să nu pierdeţi şi cheia de sus, că alta nu mai există şi cea de jos s-a pierdut deja, de fapt, aşa l-am cumpărat, fără cheie, fostul proprietar a pierdut-o şi nu ştie ce e înăuntru, cine ştie ce-o fi, aur, acte, whatever, voi să nu pierdeţi şi cheia de sus. De fapt, mie îmi plac antichităţile, de aia l-am şi cumpărat din târg." Şi uite aşa am înţeles şi noi de ce era hostelul plin de vechituri prăfuite... omul umbla prin târguri şi cumpăra "antichităţi". Păi frate, dacă tot  îţi plac antichităţile, le restaurezi şi tu puţin, dacă nu, măcar le ştergi de praf. Dar nu, omul nostru doar le cumpăra şi le arunca, pline de praf şi nespălate, fără să se potrivească una cu alta, în hostelul lui, cică, nou. Am aflat de le patron şi de ce mirosea în halul ăla a vechi în "perla" hostelului: zugrăvise chiar el camera, cu mult drag, şi dăduse doar un strat. "Poate ar trebui să mai dau unul...", zise el reflexiv... "dar azi facem grătar, nu vreţi să veniţi? Doar 12 dolari de persoană. Avem şi muzică live în grădină.". Hmmm, ne-am gândit noi, bugetul nostru pe o zi şi ceva, nu, nu vrem, mersi. Am stat, totuşi, la bere şi taclale cu turiştii şi patronul până pe la 4 dimineaţa şi am văzut şi în ce a constat concertul live: el la tobe şi un amic la chitară rece. Sublim! Între melodii, mai învârtea la grătare. Garnitura: un munte de orez, nu ştim de unde l-a scos, peste care a vărsat o tonă de sare, uite aşa, ca suprafaţa să fie extrem de sărată, iar mijlocul nesărat deloc.

Când ne-am trezit, am fugit şi noi la micul dejun, dar erau deja oaspeţi la masă: o droaie de muşte nesătule, care se înfruptau din lucrurile uitate pe masă. Micul dejun trebuia să ţină până pe la 11, dar a zăcut uitat acolo până pe la 2. Noi suntem tot timpul amatori de mic dejun gratis de la hostel, mai ales prin ţări cu preţuri mai mari decât în România, dar unele treburi sunt prea de tot, aşa că am strâmbat amândoi din nas şi am renunţat la aşa ofertă.

Într-o dimineaţă cu soare, a doua zi de Montevideo, Pinguina a descoperit o surpriză: vreo câteva zeci de muşcături de ţânţari, pe mână şi pe faţă. Sau, cel puţin, aşa am crezut noi iniţial. Doar că pişcăturile apăreau una după alta, la duş, pe stradă, pe sub cămaşă, de parcă nişte ţânţari nevăzuţi sau din vreo altă dimensiune şi-ar fi băgat doar trompiţele în lumea noastră numai cât s-o muşte pe Pinguină... am rumegat noi problema, am întors-o pe toate feţele, dar explicaţia cu tânţarii invizibili tot nu ni se părea prea plauzibilă, aşa că am început să ne îndoim că sunt ţânţari. Am căutat pe net şi am descoperit specificul muşcăturilor de ploşniţă: mai multe în linie, cam cum avea şi Pinguina. Iar să fi dat de ploşniţe? Hostelul era abia deschis, dar cine ştie ce adăposteau vechiturile alea din târg aduse pe post de mobilă de epocă? Sau să fi adus noi ploşniţe de la hostelul horror din Iguacu? Nici asta parcă nu era plauzibil: schimbaserăm deja 4 hosteluri şi ni se părea greu de crezut să avem câteva zeci de ploşniţe în bagaj, care să iasă frumuşel, să se înfrupte doar din Pinguină, apoi să se culcuşească la loc tot în bagajul nostru. Misterul ăsta ne-a chinuit zile bune,mai ales că muşcăturile n-au trecut cu săptămânile. Am căutat tot ce se putea căuta pe net despre ploşniţe şi varianta cea mai plauzibilă este că au fost reacţii alergice întârziate de la muşcăturile din Iguacu: se pare că muşcăturile de ploşniţă pot apărea şi după 10 zile... Aşa că speranţele noastre că DEET-ul ţinuse ploşniţele la distanţă s-au risipit, iar Pinguina a început să se gândească iar cu groază cum a fost muşcată de zeci de ori de faţă.

Din păcate, n-am fost inspiraţi să şi pozăm minunea de hostel ca să vedeţi şi voi că nu batem câmpii, aşa că trebuie să ne credeţi pe cuvânt :) Dar, vă oferim un sneak preview de la episodul următor, episod dedicat doar oraşului Montevideo, un oraş cu parfum de istorie prin toate cotloanele.

Uruguay - Colonia

20 - 21 Ianuarie 2012


În Uruguay se ajunge foarte uşor din Buenos Aires, aşa că era păcat să nu ne mai ştampilăm paşapoartele cu câte încă o viza. Am luat un vaporaş şi, după doar o oră şi un pic, debarcam pe pământ uruguayan.

Prima surpriză am avut-o încă înainte de a ne sui în vapor. Am luat biletele, apoi ne-am uitat de cazări pentru prima destinaţie şi, surpriza surprizelor, cea mai ieftină a fost 44 USD de persoana!!! Băi frate, nici în Singapore n-am plătit atâta, poate doar în Dubai, dar acolo am avut apartament şi saună şi sală de fitnes, lux, nu hostel. Dar ce puteam să mai facem? Tocmai ce cumpăraseram biletele de vaporaş... aşa că am decis să scurtăm vizita în Uruguay, dar să mergem, totuşi.

La prima locaţie, Colonia, am stat doar o noapte şi a fost mai bine aşa. Noi vroiam să stăm 2, dar 88 de verzişori camera ne-au convins că anumite locuri se pot vizita şi eficient. Şi aşa a şi fost. Ştiam că oraşul e mic şi că te plictiseşti repede, dar nu ne aşteptam să fie chiar atât de mic. În două ore am terminat cu întreaga zonă istorică, care ar fi intrat cu lejeritate pe unul-două stadioane de fotbal. Mică, mică, dar ridică, zona istorică e foarte frumoasă, îngrijită şi plăcut de luat la picior pentru câteva ore.

Apoi, surpriza: am nimerit chiar de ziua carnavalului! Uruguay-ul are şi el un carnaval, ca şi Brazilia, dar un pic diferit. Noi ne-am început carnavalul prin a mânca câte un choripan. Choripanul este un Chorizo cu pan. Ups, cum se zice pe la voi, pan e pâine :))) iar chorizo este un cârnat de porc gros şi, dacă ai noroc, savuros şi suculent, dacă nu, gras şi zgârcios. În Uruguay, noi am avut noroc aproape de fiecare dată când am mâncat aşa ceva, norocul ne-a lăsat însă pradă zgârciurilor în Argentina. Dar să lăsăm Argentina şi să ne întoarcem la carnaval. Pe strada principală se pun multe, multe scaune, cale de câţiva kilometrii, prin faţa cărora defilează dansatorii. Şi noi am încercat să ne aşezăm pe ele, dar au venit nişte nenea de 2 pe 2 şi ne-au zis că biletul e cam 5 dolari de persoană, aşa că noi am decis să ne aşezăm gratis pe o bancă de pe trotuar. Era singura bancă din zona, aşa că toată seara am simţit privirile invidioase ale celorlalţi spectatori neplătitori.

(chorizo la grătar + pan = choripan!) 

(strada cu scaune înainte de carnaval)

Carnavalul înseamnă multă veselie şi multe şcoli de samba care defilează prin faţa ta. Întâi trec nişte băieţi care flutură nişte steaguri imense, apoi tineretul (8, 10, 12, 14 ani, nouă asta ni s-a părut cam prea de tot), apoi dansatoarele în floarea vârstei, după care vin nişte personaje clasice (sclava şi vraciul satului), apoi vedetele şcolii, nişte domniţe mândre, dezbrăcate, împopoţonate şi care ştiu să dea din fund şi, la urmă, vreo câteva zeci bune de toboşari care fac un zgomot de nu se poate. Mai jos, câteva poze şi filmuleţe:

Ocazie unică, maşina din imagine se vinde! Şi preţul e cum nu se poate mai bun: 3.100 USD!

Argentina - Ushuaia

27 - 31 Ianuarie 2012

În sfârşit, o locaţie unde nu avem ce cârcoti: cazarea excelentă, peisaje care-ţi taie respiraţia, activităţi cum n-am mai făcut niciodată, mâncare pe săturate. Aterizarea a fost puţin mai haioasă, rolurile s-au inversat niţel, Pinguina fiind, de data asta, mai înfricoşată decât însuşi Pinguinul: a crezut că acuşi, acuşi o să dea cu avionul de munţi sau o să-l scape în apă (peisajul e muntos, şi, din lipsă de loc plat, pista începe chiar din buza mării şi se termină tot aşa).

E şi frig la Ushuaia, deşi este vară în emisfera sudică, ziua sunt cam 10 grade, iar noaptea 3. Dar măcar ziua ţine 16 ore, te scoli pe lumină, te culci pe lumină.

Şi ce poţi face la Ushuaia? Păi poţi să mergi la gheţarul Martial, un soi de zăpadă murdară pe un vârf de munte (ups, parcă n-aveam nimic de cârcotit :))) la care ajungi după ore bune de urcat pe o pantă abruptă, prăfuită, plină de pietre şi fără prea multă vegetaţie. Muntele ăsta cu vegetaţia lui aspră şi săracă îţi dădea senzaţia de pustiu, de final, de capăt. Şi aşa şi era, căci Ushuaia este Capătul Lumii, Fin del Mundo, cel mai sudic oraş de pe planetă, cea mai izolată aşezare a Ţării de Foc. Ne-am plimbat cale de o zi pe munţii respectivi, am şi pus mâna pe gheţar, apoi ne-am întors voioşi acasă. Pinguina a gatit nişte paste şi ne-am culcat încă pe lumină, pe la 10 şi ceva.

(Pădure de la capătul lumii)

A doua zi, am vizitat Parcul Naţional al Ţării de Foc, unde am avut minunata ocazie să vedem aceiaşi pădure şi acelaşi canal Beagle cale de vreo 6 ore. Iar cârcotim, dar ce să facem dacă drumul ăla a fost aşa de monoton? Foarte frumos peisajul, diferit de tot ce mai văzusem noi până atunci, dar cele 6 ore de mers prin aceiaşi pădure ne-au cam... obosit, ca să nu zicem plictisit. De fapt, n-ar trebui să cârcotim, căci am avut o vreme superbă, lucru mai rar în Ţara de Foc. Iar pădurea şi canalul au fost frumoase, jos pălăria. Şi ca să fim sinceri, cele 6 ore de monotonie n-au fost vina parcului naţional, ar fi trebuit să fie doar 3, dar boala Pinguinului şi-a făcut de cap mai mult decât în alte zile, aşa că nu am putut merge mai repede... am mers şi noi şontâc-şontâc de ne tot întreba lumea dacă nu cumva Pinguinul a călcat prost şi şi-a rupt ceva.

(Pădure uscată, din câte am înţeles noi, din cauza castorilor. Castorii au fost aduşi aici din Canada şi nu au prădători naturali, aşa că se înmulţesc într-o veselie. Construiesc baraje şi inundă diverse locuri, înecând, astfel, copacii locali.)

Am pomenit ceva de canalul Beagle şi ne-am exprimat ca şi cum am fi vorbit de Gibraltar sau de vreo altă destinaţie super-cunoscută... dar trebuie să plecăm capetele jos şi să recunoaştem că şi noi, dacă ne-am fi citit propriul blog înainte să fi mers p-aici, ne-am fi simţit puţin ruşinaţi că nu ştim ce este şi pe unde trece canalul ăsta cu un nume aşa de celebru. Ei bine, Canalul Beagle trece pe undeva prin sudul extrem al Americii de Sud şi, din câte ştim noi, nu are cine ştie ce importanţă. Mă rog, poate fi folosit pentru a scurta puţin drumul dintre Atlantic şi Pacific, dar pentru asta există unul şi mai bun, numit Strâmtoarea Magellan, care e puţin mai la nord. Canalul Beagle a fost numit aşa în cinstea corabiei cu care a  trecut pe aici Darwin, corabie care a fost numită aşa în cinstea căţelului Reginei Angliei, care era de rasă Beagle. Şi uite aşa, dacă Regina Angliei ar fi avut un altfel de câine, canalul s-ar fi putut numi Canalul Chiuaua sau Canalul Ciobănesc Mioritic.

Ţara de Foc este o insulă împărţită între Argentina şi Chile şi despărţită de restul continentului prin mai sus pomenita Strâmtoare Magellan. Vremea este destul de câinoasă, este frig şi vara, iar vânturile sunt atât de puternice, încât până şi copacii cresc aplecaţi într-o parte. Noi venim după vreo doi ani de când nu am mai văzut frig, aşa că bagajele noastre nu conţin prea multe haine groase. Am pus cam tot ce am avut pe noi, dar cele 8-10 grade tot şi-au făcut loc pân' la piele, aşa că Pinguina s-a învineţit toată la faţă şi a început efectiv să clănţăne. Am intrat repede într-un magazin de suveniruri, şi mamă, mamă, ce interesaţi am devenit noi de toate prostiile alea de pe acolo, cale de vreo 15-20 de minute.

(Şi cel mai aplecat copac dintre copacii aplecaţi. Vedeţi, şi în lumea vegetală parcă există unii care se străduie prea mult :)

Dar de ce se cheamă Ţara de Foc ,Ţara de Foc? Păi când a ajuns Magellan pe aici, a găsit nişte băştinaşi care nu aveau haine mai deloc, căci vremea este foarte umedă, aşa că orice se usucă foarte greu. Aşa că oamenii nu se îmbrăcau cu mai nimic, cică le-ar fi fost mai bine aşa, dar cum e cumplit de frig în majoritatea timpului, cărau cu ei câte un foc ca să le ţină de cald. Cărau focurile alea inclusiv în bărci, la pescuit. Şi uite aşa a văzut Magellan multe, multe focuri prin ţinutul ăsta, de unde şi numele. Oamenii de pe aici erau destul de primitivi, trăiau în special din vânatul leilor de mare şi din pescuit. Pe post de casă, aveau un soi de cort rotund, cu diametu cam de 2-3 metrii, în jurul căruia aruncau toate resturile, oase, scoici, etc. În mii de ani, resturile astea din jurul corturilor s-au tot înălţat, până când s-au ridicat ca nişte mici ziduri în jurul lor. Asta putem vedea şi noi azi, zidurile astea, care arată ca nişte mici cratere peste care a crescut multă, multă bălărie.

Oamenii ăştia nu aveau mai de niciunele, nici cultură, nici scris, nimic. Se pare că au ajuns aici pentru că erau cel mai paşnic popor din America de Sud, fiind împinşi spre sud de altele mai războinice. Sau poate erau doar cel mai bleg popor. Dar pentru că tot am ajuns aici, trebuia să vizităm şi muzeul dedicat lor. Cică mai există o singură vorbitoare nativă de limba Yaganilor, dar probabil că şi ea stă să dea colţul. Oricum, singurul lucru notabil de la muzeu a fost ceva mitologie. Se făcea că demult de tot, pe când nu era nici Lună şi nici Soare, femeile au inventat o jmecherie: au construit o casă mare în mijlocul satului, unde bărbaţii nu aveau acces. Ele stăteau acolo mai tot timpul şi nu se ştie ce făceau. Bârfeau, probabil, ar zice Pinguinul, sau coseau goblenuri, după cum ar zice Pinguina. Au inventat şi nişte zei cu care cică tot intrau în contact. Zeii ăştia erau nişte mari măgari, toate poruncile lor, coincidenţa coincidenţelor, se refereau la treburi pe care bărbaţii trebuiau să le facă pentru femei. De exemplu, să vâneze, să crească copiii şi cine mai ştie ce chestii care poate că mai bine că nu au fost scrise pe un perete de muzeu. Dacă nu, ceva urgie urma să se abată asupra comunităţii. Numai că la un moment dat, bărbaţii au aflat de toată mişelia şi s-au răsculat. Femeile au fost pedepsite exemplar, majoritatea plătind cu preţul vieţii huzureala de până atunci. Câteva au scăpat, una dintre ele fiind şi cea mai puternică femeie din sat, care a fugit repede-repede în ceruri. Bărba-su nu s-a lăsat, avea o poliţă de plătit şi tinereţile de recuperat, aşa că a fugit s-o prindă. Ea s-a transformat în Lună, el în Soare, şi, din acele timpuri şi până azi, o tot fugăreşte şi n-o prinde. Iute gagica. Şi ce credeţi că au făcut bărbaţii după aşa o revoluţie? Ştiţi Ferma Animalelor? Pe acelaşi principiu, porcii de bărbaţi au preluat ei frâiele casei mari din centrul satului. Au preluat cu totul invenţia femeilor, inclusiv zeii creaţi de acestea, până şi ideea că secretul trebuie ţinut cu sfinţenie. Dar dacă mişelia femeilor ţine de mitologie, jmecheria bărbaţilor chiar s-a întâmplat, aceasta fiind organizarea socială găsită de europeni. Bărbaţii s-au dovedit, totuşi, nişte tirani mai cu inimă, căci nu stăteau acolo tot timpul, ci doar o anumită perioadă din an, cât le ajungea mâncarea. Femeile, mititelele, credeau că bărbaţii mor în fiecare an şi, după câteva zile, sunt inviaţi de zeul cel mare. De fapt, ei stăteau ascunşi în casa aia şi se distrau de unii singuri.

A treia şi a patra zi au fost cele care ne vor rămâne în inima şi în memoria noastră pentru multă vreme de aici încolo: excursia pe canalul Beagle, la văzut de cormorani şi lei de mare, şi excursia la insula... ... ... ... suspans... ... ... ... ... PINGUINILOR!!!!

Dar întâi, despre cormorani: put, dom'le, put de nu se poate! Ce altceva am putea spune despre ei? Păi... sunt mulţi adunaţi pe-o insulă mică... şi fac toţi caca acolo de pute de nu se mai poate. În rest, sunt foarte frumoşi şi drăguţi, aşa au fost mai ales la dus, când bătea vântul dinspre noi spre ei, căci la-ntors, povestea a fost invers... Şi uite aşa am ajuns şi la leii de mare, am văzut vreo 20 de exemplare, cu 5 mai multe decât văzusem la grădina zoologică din Chengdu. Dar aici erau în sălbăticie, aşa că se pun de două-trei ori mulţi :))) Leii de mare duc o viaţă de invidiat, sunt foarte leneşi, ocupaţia principală fiind statul la soare. Sau, cel puţin, asta făceau când am fost noi pe la ei.

(De la distanţă: insula albă a cormoranilor. Albă de la... resturile de peşte rămase în urma digestiei :)))

(2 pinguini şi farul de la Capătul Lumii!)

(O mică ploaie în Ţara de Foc... se întunecă pe nerăsuflate, plouă puţin, apoi se înseninează. Cel puţin, aşa a fost când eram noi pe acolo.)

(La final, am primit şi o bere. Două, pentru cei care au mai dorit încă una :)))

Ajunşi la capătul lumii, trebuia să vedem şi pinguinii cei mici şi drăgălaşi, mai ales că noi le-am împrumutat numele. A costat o tonă de bani distracţia asta, dar a meritat. Am dat 100 de dolari de căciulă şi ne-am plimbat printre pinguini preţ de vre-o oră. Dar să începem cu începutul, că aşa-i şade bine călătorului... Am mers cu un microbuz vreo oră şi jumătate, timp în care am mai avut o oprire la faimoşii copaci de care am pomenit mai sus, ăia care cresc aplecaţi într-o parte din cauza vântului prea puternic. Apoi am luat o barcă şi, după vreo 10 minute, am început să zărim căpuţurile curioase şi cercetătoare ale pinguinilor. Am simţit cum o emoţie puternică ne învăluie: în sfârşit aveam să fim aproape de ei, pinguinii, nişte animăluţe extrem de drăgălaşe, cu o existenţă interesantă. Urmărisem acu vreo 2 ani un filmuleţ de vreo 2 ore doar despre pinguini şi ştiam câte ceva despre ei, dar când îi şi vezi, totul devine şi mai interesant şi mai frumos. Pinguinii au acelaşi partener toată viaţa... să mai zică cineva că masculii sunt poligami de la natură:))) se recunosc după glas, fiecare pinguin având o voce aparte. Aşadar, nu se recunosc după felul în care arată, ci după strigăt. Aşa este şi la om, câteodată. Fac câte un puişor sau doi pe an, dintre care, în mod normal, supravieţuieşte doar unul. Din fericire, în Ţara de Foc există destulă mâncare ca să supravieţuiască ambii pui. Felul în care îşi hrănesc puii este foarte interesant: unul din părinţi se duce la pescuit şi vine cu peştii în esofag, nu în "mânuţe":)) apoi, pinguinii cei mici îşi călăresc părintele pentru a obţine mâncarea înaintea fratelui...

Un pericol pentru puişorii zglobii este o pasăre mare cât toate zilele şi negră în cerul gurii de rea ce e, numită Skua, care-i tot urmăreşte toată ziua să-i mănânce. De fapt, această pasăre mănâncă doar pui şi ouă de la diferite specii de păsări: şi cormoranii sunt pe listă. Am încercat să ne gândim că are şi ea puişorii ei de hrănit, puişori pe care i-am şi văzut pe-acolo, dar oricum ne uitam la ei, tot siniştrii ni se păreau. Şi culmea ironiei: bărcuţa cu care ne-am dus pe insulă se chema tocmai Skua. La final, am văzut şi muzeul de fosile marine, nu ştim ce căuta muzeul ăla tocmai acolo, în pustiu, dar se pare că orice tur la pinguini include, vrei, nu vrei, şi o vizită la muzeu. Zece minute ar fi fost de ajuns pentru a vedea cele câteva schelete, dar şoferul a uitat de noi cale de vreo oră şi ceva. Sau, cel puţin, aşa ne-a zis ghidul, că şoferul a uitat de vreme fiind la o tacla cu prietenii. Gândul că taclaua o fi fost, de fapt, o băută mică ne-a urmărit tot drumul de întoarcere... dar am ajuns cu bine, căci, iata, am şi terminat de scris despre minunatele aventuri din Ţara de Foc!

(2 pinguini mari şi 1000 de pinguini mici :)))

(Pui de pinguin bătându-se pentru mâncarea adusă de părinţi, o bătaie pe viaţă şi pe moarte. Acum, în Ţara de Foc, datorită abundenţei de mâncare, supravieţuiesc ambii pui, dar situaţia asta e doar o excepţie pentru pinguini în general)

(Pui de pinguin: nu-i aşa că e simpatic?)

(Pui de skua... nu-i aşa că nu e simpatic?)

Şi un filmuleţ cu pinguini:

Şi ceva bonusuri:

(O plantă înrudită cu... morcovul! Ceea ce e interesant e că ţine în interior 20 şi ceva de grade indiferent de temperatura de afară) 

(Deschideţi poza şi uitaţi-vă la ce cântă la casetofon! Da, este chiar el, Adrian Copilul Minune într-un taxi de la Capătul Lumii, din cel mai sudic oras din lume, din cel mai izolat loc al Ţării de Foc! Omul era bolivian, dar avusese o iubită de pe la noi pe când lucra în Spania: şi uite aşa s-a născut o dragoste profundă pentru muzica de pe la noi :))))