luni, 20 mai 2013

Rio de Janeiro



După ce am coborât din autobuz, am avut lungi parlamentări cu cei de la informații cu privire la ce taxi ar trebui noi să luăm. Ne-am dumirit care era diferența între taxiurile albe și taxiurile verzi și l-am luat și noi pe cel mai domestic la preț.

Hotărâsem să stăm la un hotel mai frumos, nu de alta, dar era și Paștele catolic, și cum nu puteam să-l serbăm pe al nostru, am vrut să-l serbăm măcar pe-al lor. Hotelul a fost OK, nu grozav, dar Ok. Prețul ne-a dat pe spate, dar era mai bine decât la hostel… Strada pe care stăteam era înghesuită, plină și zgomotoasă mai tot timpul. Chiar și la 5 dimineața ne mai încântau unii domni cu mugete, triluri și răcnete după câte o noapte în care și-au adus aminte toate necazurile și supărările sau toate bucuriile.

Pinguina a fost fermecată de bunătățile culinare expuse la tot pasul, mai ales că era mare fana de pastel, asta fiind și mâncarea cea mai ieftină de pe-acolo. Și Pinguinului i s-au scurs ochii după câte și mai câte, dar dorința lui principală a fost să mai mănânce o dată feijoada, mâncarea braziliană tradițională, original mâncarea sclavilor. Suntem oameni cu gusturi rafinate, după cum puteți vedea.

Am bătut și noi orașul încolo și-n coace, nu foarte tare, totuși, pentru că Pinguinul începuse să fie destul de jenat de problemele de la picioare. Rio impresionează prin atitudine și o percepție asupra vieții mult diferită de a nostră: sunt veseli, colorați și gălăgioși, și poate mult prea băgacioși. Noi nu i-am iubit așa de mult, ne-au plăcut mai mult argentinienii. Chilienii au fost prea reci, ăștia prea calzi, deh, suntem greu de mulțumit :))). Adevărul este că argentinienii au părut cei mai civilizați și ospitalieri. Chilienii au fost mai civilizați, dar nu la fel de ospitalieri. Peruanii sunt foarte calzi și drăguți, dar am stat prea puțin pe acolo. Cu cei din Uruguay, experiențele au fost puține și ciudate, așa că nu ne pronunțăm. Brazilienii par să trăiască după un alt ritm și alte coordonate. Au și ei problema cu mituitul țiganului în parcare că-ti dispare mașina, dar, din păcate, au și probleme mai grave privind siguranța. Brazilia este totuși singurul loc din America Latină în care chiar ne-am simțit în nesiguranță. Nu ni s-a întâmplat nimic, dar e un sentiment care te împresoară și nu-ți dă pace uneori. Dacă în China simți că poți face orice la orice oră din noapte pentru că ești în siguranță, în Brazilia acest sentiment dispare. Am căutat să nu ne prindă noaptea pe afară, dar s-a întâmplat o dată, de două ori să ajungem după lăsatul întunericului și senzația nu a fost deloc una plăcută. Poate că era doar paranoia din capul nostru, sau poate că nu...






















Într-una din seri, am participa la o scenetă cu răstignirea lui Iisus, o scenetă interpretată de o mulțime de actori într-o piață publică (se pare că este un obicei local anual). Spectacolul a fost impresionant și emoționant, chiar dacă nu am înțeles chiar tot ce ziceau ăia pe acolo, dar nah, povestea o știam deja în mare :).

Am vizitat și noi statuia lui Iisus, unul din punctele celebre de atracție, asta după ce am stat la coadă imensă de vreo două ore. Ajunși sus, statuia nu e impresionată, view-ul, însă, da, mai ales dacă prinzi o zi fără ceață, nu ca noi…




















Cea mai tare atracție de la Rio rămâne, evident, plaja. Le-am punctat și noi pe cele mai faimoase doua plaje din lume: Copacabana și Ipanema. Prima este un nume răsunător pentru toată lumea, a doua e mai puțin cunoscută pentru străini, dar e cea mai posh pentru brazilieni. Numai cei mai cei din Rio și din Brazilia ajung acolo să-și lăfăie burțile sau mușchii, în funcție de sex: burțile răsfirate și dizgrațioase, dacă-s fete, mușchii bine lucrați, pupați și alintați, dacă-s băieți. Nu suntem răutăcioși, noi doar relatăm cruda realitate: braziliencele sunt un mit susținut de câteva crăcoase care au făcut bani pe la Victoria's Secret sau cine mai știe pe unde. În realitate, majoritatea sunt niște bașoalde. Ei se cred niște Adonis, și de multe ori chiar sunt, la Ipanema procentul de bărbați lucrați fiind mult mai ridicat chiar și decât în sălile noastre de fitness. Concluzia noastră este că avem de-a face cu o specie de macho-man care se întrec în fiecare zi în cuceriri, așa că domnițele nu-și mai fac griji pentru felul în care arată, că oricum se aleg cu ceva. Brazilieni au cuceritul în sânge, așa că mușterii vor fi tot timpul, noi să fim sănătoase și să ne răsfirăm trupușoarele rotunjoare, că doar, cum zice arabul, ”e bine să fie plin patul” :), să ai pe ce pune mâna, dom-le.






















Ne-am simțit bine la Rio, dar nu e una din destinațiile noastre wow, poate pentru unii este, poate pentru alții nu e…



































Următoare destinație a fost Sao Paolo, locul de unde a început toată aventura din America Latină și locul unde, din păcate se și încheie. Pinguina are mai mult regret în glas când povestim asta pentru că era și ultima destinație din călătorie pentru ea, Pinguinul urmând să mai călătorească puțin singur prin Asia, în timp ce Pinguina se întorcea la masterul din China… urmau înscrierea la dizertație și susținerea propriu-zisă.

În Sao Paolo a fost amuzantă locația: ne-am pricopsit cu un hotel destinat treburilor clandestine dintre clupuri formate pe șestache, așa că ne-am clătit și noi ochii cu lucrurile din cameră: o oglindă imensă în tavan, duș în cameră cu pereți de sticlă și un locșor în care puteai să primești mâncare sau băutură fără să fii deranjat de cel ce ți le aduce. Mai lipsea o bara și decorul ar fi fost cu adevărat complet :).


Ni s-a imprimat în minte o amintire și de aici, taman înainte de plecare: Pinguina a văzut la un moment dat un gândac cât toate zilele mergând peste un om al străzii care dormea pe iarbă. S-a gândit cu groază ce nașpa trebuie să fie să trăiești în astfel de condiții… Și chiar în aceiași seară, la hotel, cum stăteam noi liniștiți pe pat și citeam, la un moment dat Pinguina a vrut să schimbe poziția pernei. Și nu mică i-a fost mirarea când sub pernă a găsit un gândac similar. Pinguinul n-a reușit să-l prindă, arătarea ascuzându-se iute între pat și perete. Și cum patul era lipit de podea, am decis să mutăm salteaua pe jos și să ne punem în jurul ei plasa de țânțari ca nu cumva cutezătorul animal să vrea să-și plimbe carcasa și pe trupușoarele noastre. Asta dacă n-o făcuse deja cu o seară înainte… bleah, bleah…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu