Santiago de Chile

Santiago este capitala statului Chile, si, deși nimeni pe traseul nostru n-a părut impresionat de acest oraș, noi mergeam cu mult entuziasm și dorință de descoperire. Prima impresie n-a fost grozavă: am ajuns noaptea, într-un cartier dubios, era foarte multă murdărie peste tot... dar am zis că prima impresie nu contează și ca noaptea, tot asa cum toate pisicile sunt negre, si orașele par mai dubioase, mai ales pe la gari si autogari.

Am ajuns la cazarea noastră, aleasă cu mare grijă, printre altele, și pentru micul dejun fabulos, mult lăudat în mai toate review-urile de pe net. Un tip nițel ciudat, ba nu, foarte ciudat, patronul hostelului, ne-a întâmpinat și ne-a explicat, pe îndelete, rar și lent, de parcă nu era 12 noaptea și nici noi veniți după o călătorie lungă, cam cum stă treaba pe la el prin ”ogradă”. Era o aparitie cel putin interesanta, cu plete rasta, cercei imenși (din-aia bagati in lobul urechii, de poti trece un deget prin ei) și multe, multe tatuaje colorate... plus atitudine și gestică de băiat care s-a dat cu celălalt grup ;). Ciudatul s-a adâncit si mai tare când veni vorba de bucatarie: am întrebat si noi, sfiosi, dacă-o putem folosi pentru a ne găti cate ceva... nici gand, aveam acces doar la cuptorul cu microunde, dar nu oricand, ci doar intre 11 si 12 dimineata si intre 2 si 4 dupa-amiaza. In restul timpului, gateste el. La auzul acestor vorbe, sprâncenele noastre s-au arcuit a mirare, nu de alta, dar hostelul era mic, iar tipul părea a găti pentru o armată-ntreaga. Omul a tinut mortis sa ne spuna, de mai multe ori, tare si apasat, manevrand prin aer niste oale imaginare in care turna cu pasiune niste ulei la fel de imaginar, ca nu avem voie acolo cat timp se desfasoara el. Si asta nu pentru ca l-am incurca noi pe el, ci pentru ca exista riscul, pe care, trebuie sa intelegem, nu si-l poate asuma, să fim arși sau să ni se întâmple cine stie ce alta nenorocire. Uleiul imaginar, care sarise deja pe noi, ne-a redus la tacere si a trebuit sa intelegem ca toate restrictiile sunt din grija lui pentru om. După vreo oră de discuții de genul, am fost ”eliberați” și conduși către camera noastră. Camera mare, frumușică, curățică și decorată fistichiu: ne-am declarat pe deplin multumiti de ea.

A doua zi, la micul dejun, am avut ocazia unică să ne ospătăm din bucatele minunate gătite de rasta-man. Curiozitatea noastra fuses adancita, atat de review-urile de pe net, cat si de daruirea manifestata cu o seara inainte de omul nostru pentru arta culinara. Au fost bune, n-avem ce zice, dar mici, d-le, nici un copil nu se sătura: o omleta mică, mică (o fi fost din juma' de ou???), o clătită mititica și un suculet natural, proaspăt stors. Am plecat mai flămânzi decât venisem, dar cu satisfacția că am mâncat gourmet J Povestea s-a repetat în fiecare zi, omletica fiind uneori înlocuită de sandwishut.

În Santiago, am făcut ca la Buenos Aires, mai mult ne-am plimbat decât am vizitat, dar a fost plăcut. Ne-am bucurat și de băutura chilienilor pe timp de vară, un fel de compot de piersici cu grâu, foarte bun, mai ales dacă e foarte rece. Se găsește și pe stradă, la vânzătorii ambulanți, dar și în supermarket.

Descoperit ziua, Santiago este un oraș ok, puțin murdar, dar cu câteva clădiri reprezentative care impresionează prin arhitectură. Am punctat și noi Piața centrală, Catedrala, Palatul La Moneda.

Într-o zi, am urcat pe una din colinele orașului (Cero Santa Lucia), de unde ne-am bucurat ochii nu numai cu priveliștea orașului, dar și cu înălțimile năucitoare ale munților care ”păzesc”Santiago. Am petrecut acolo câteva ore frumoase. Printre altele, ne-am delectat privind si comentand doi pustani aflati la agățat. Nu, nu suntem chiar atat de carcotasi, dar astia doi chiar meritau priviti: aratau precum stereotipul ala de redneck american, stirb, nepieptanat, care crede ca cea mai sexy fiinta de pe lume e sora-sa. Au tot poftit la două domnișoare, dar cum nu le-a ieșit mișcarea, s-au delectat cu... snacksuri: how cool is that?

După plimbărica pe colină, s-a făcut un zgomot infernal pe străzi... când colo, ce credeti? Se răsculaseră studenții, pe bune! Erau tancuri venite, poliție la greu, eram și noi uluiți... noroc că am traversat pe partea bună de stradă, nu de alta, da în două secunde a venit un tanc care a dat cu gaze lacrimogene... le-am simțit și noi preț de vreo câteva sute de metri. Ne-am refugiat la KFC, care tocmai își deschisese iarăși ”afacerea”. Probabil că fusese mai rău înainte și au trebuit să închidă.

Vă mai aduceti aminte de amicul nostru chilian găsit la Mendoza? Ei bine, l-am contactat și ne-am dat întâlnire. În plus, ne-a spus că vor mai veni doi români la ”date”. Cei doi români sunt doi tineri care au venit cu un program chilian care te ajută să-ți deschizi propria afacere. Foarte interesant, am zis noi! Am petrecut o seară faină alături de cei doi români si de chilianul care vorbește atât de bine română J Pozele de mai jos este menită să arate asta:

În altă zi am lenevit așteptând meciul lui Liverpool din finala Carling Cup, disputată împotriva echipei din Cardiff. A fost greu, multe emoții, de multe ori am stat cu sufletul la gură, dar dacă n-ar fi așa, n-ar fi Liverpool. Cu cât e mai greu de obținut victoria, cu atât mai frumoasă J La final, am câștigat J adică Liverpool a câștigat. Ce să mai, a fost fenomenal! Și uite așa, Liverpool și-a asigurat încă din februarie participarea în Europa League, apropo de comentariul răutăcios al Pinguinului de la Pucon referitor la neparticiparea lui Liverpool anul acesta în Europa League.

N-am mai ajuns la casa lui Pablo Neruda, cel mai renumit scriitor chilian, câștigător al premiului Nobel de literatură în 1971. Mare păcat, dar se mai întâmplă să ratezi obiective pe traseu, mai ales într-o excursie lungă în care trebuie să te tot ocupi de treburi administrative J de exemplu curățatul lentilei aparatului foto.

La capitolul mâncare am punctat una din specialitățile din Chile, sugerate de tatăl Pinguinului. Ochii Pinguinei s-au scurs pe ecranul calculatorului când a văzut cum arată bunătatea, așa că a trebuit să găsim minunea și s-o savuram. E vorba de o supă de pește care se numește: Caldillo de Congrio. Toata schema cu supa asta este tipul de peste folosit, ceva destul de scump si care nu se gaseste decat prin Chile. Ca să mâncăm supa, am mers în Piața Centrală, după ce făcusem o plimbare prin cartierul peruan, prilej pentru Pinguin să savureze o Inka Cola ca atunci când fusese în Peru. În Piața Centrală, am găsit o mulțime de restaurante, o groază de nenea care ne tot îmbiau să intrăm la ei în restaurant. Când am întrebat de supa noastră, scorul scos de nenea aștia ne-a dat pe spate. O fi din cauză că se spune că acest pește e pescuit din ape deloc poluate, si, ca atare, era vorba de ceva foarte prețios. Până la urmă, ne-am oprit la un restaurant și am comandat o supa și un gratar din același pește. Pinguinul a strâmbat tare din nas când a văzut cum arată cele două feluri de mâncare: cei doi peștii nu semanau intre ei. Cel din supa avea pielea neagra, iar cel la gratar, pielea roz. Hmmm.... om fi fost țăpiți, cine poate știi 100%? Poate masculii sunt negrii si femelele roz, sau poate pestele e tarcat, negru cu roz, sau roz pe burta si negru la coada, incercam noi sa ne incurajam ca mancam, totusi, din vestitul peste. Oricum, supa a fost bună, dar nu wow. In schimb, grătarul chiar a fost bun. Erau p-acolo și niște nenea cu chitări care veneau pe la mese să-ti gâdile ușor urechile cu muzică de amor și ”tăiat de vene”, dar noi, economi din fire, am zis pas.

Si uite asa am incalecat pe-o sa, nu înainte de a ne lua viza de Bolivia, și ne-am îmbarcat la o călătorie lungă, lungă, spre deșertul Atacama. Lunga cam de 22 de ore cu autobuzul.

Chile - Pucon

20 - 24 Februarie 2012

Gata, de aici încolo schimbăm peisajul: trecem din Argentina cea cu dulce de leche (un fel de cremă de caramel cu lapte care se mănâncă dimineața), spre Chile cel cu bacon și brânză la micul dejun, așa cum ne spuseseră britanicii de la Bariloche.

Prima oprire din Chile a fost Puerto Montt. Am ajuns acolo la fapt de seară, și n-aveam nici ghidul cumpărat încă, nici hartă, nici nimic, dar nu ne făceam griji, știam că Chile e poate cea mai sigură țară din America Latină. Peisajul stradal, însă, ne-a confuzat puțin: era plin de mașini care semănau a taxiuri, dar când să oprim și noi unu (cel mai răblăgit din câte există), domnița șofer ne-a informat în “chiliană”(o variantă de spaniolă, dar mult mai stricată și plină de slang-uri locale), că ea nu merge în zona cu hostelul nostru și că trebuie să căutam mașinile cu verde și alb. Am început să ne simțim putin bizar, dar i-am ascultat sfatul și ne-am mutat pe partea pe unde treceau mașinile cu verde și alb. Ne tot întrebam însă cum de aici taxiurile nu merg peste tot? Pe când ne întrebam noi așa complet nedumeriți, am observat că în fiecare “taxi” se aciuiau oameni care mai de care, oameni care nu se cunoșteau și care mergeau în locuri diferite. Am tot stat așa uluiți, ne-am tot holbat la mașinile care se umpleau de chilieni, doar, doar o să pricepem și noi cum stă treaba. Până la urmă am priceput: mașinile respective erau "collectivos", adică un fel de autobuzele, doar ca erau maşini mici, care mergeau pe rute stabilite și aveau prețuri fixe. Am urcat și noi într-unul și așa a început aventura căutării hostelului. Tipa de la volan, că tot peste o tipă am dat, ne-a zis că lucrează în locul tatălui ei în seara respectivă, din fericire pentru noi, am zice acum după pățanie. A văzut că suntem puțin derutați și că nu știam prea bine cum se ajunge la hostel, așa că a zis că ne duce ea la hostel, deși un collectivo nu face asta, caci ruta ei trecea pe aproape de hostelul nostru, nu chiar prin faţa lui. Și s-a tot învârtit pe aceleași două străduțe preț de vreo jumate de oră, până a zis că sună la hostel sa vadă ce și cum. Nici doamna de la hostel n-a lămurit-o, a mai întrebat încă un nenea. Noi ne tot uitam pierduți ca doi pui de bibilică, rugându-ne să nu se plictisească tanti de căutat și să ne lase în strada întunecată și plină de câini vagabonzi. Într-un final, am ajuns la El Dorado și am poposit intr-o cămăruță mică, dar extrem de curată și de comfortabilă.

Puerto Montt e mai mult destinație de trecere, așa că multe de făcut nu sunt… nici noi n-am făcut mare brânză, da nici purici prea mulți n-am făcut că după două nopți de comfort, am plecat spre Pucon.

Am ajuns la Pucon pe la amiază, și după multe căutări și întrebări am reușit să dăm de hostelul nostru. Când am rezervat hostelul pe internet, am avut o mare strângere de inimă, nu de alta, dar în review-uri părea că ajungem la ”soacra cu 3 nurori acasă”, la o babă nesuferită, cu mult prea multe reguli… am ajuns la o babă rece, care impunea un aer autoritar orișicui, dar ale cărei reguli, exceptând una sau două, au fost de bun simț, de aceea, probabil, că avea și un hostel imaculat. Printre reguli : nu aveam voie sa gătim pește pentru că se imprimă mirosul în lemn, să nu lăsăm uşa descuiată că vin hoţii, trebuia lăsat curat la băi, nu aveam voie să facem baie în cadă, ci doar duş, pentru baie trebuia plătită o sumă extra, fără mâncare și băutură în camere (exceptând apa), dacă totuşi pătăm aşternuturile cu mâncare, să anunţăm cât mai repede, căci cu atât greşeala noastra va fi mai ieftină :))) şi tot aşa, încă vreo zece reguli.

Pucon-ul este o destinație arhicunoscută pentru diversele activități în aer liber pe care le poți întreprinde aici : urcat pe vulcan, băi termale, rafting, aruncatul pe o coardă pe deasupra râului și altele, agențiile întrecându-se în oferte care mai de care mai ochioase. Am ales și noi o agenție mai de mijloc, nici pe cea mai ieftină, da nici pe cea mai scumpă. Personalul agenției ne-a convins pe amândoi că este alegerea potrivită, nu de alta, dar a fost cel mai sincer cu noi.

(Într-o bună dimineaţă, vulcanul şi-a tras căciuliţă de ceaţă) 

A doua zi, dis de dimineață, înarmați cu ciocolată, banane și sandwish-uri am plecat spre vulcan. E vorba de vulcanul Villarica, un vulcan activ de 3000 de metri. Până pe la 1400 mergi cu maşina, apoi încâ vreo 400 îi poţi urca cu telescaunul. Cei mai vânjoși urcă pe jos. Noi suntem din categoria viteji, dar cu resurse limitate :) aşa că am luat telescaunul. După telescaun, începe greul, noroc că aveam un ghid simpatic. Fiecare pas era gândit, calculat, cântărit… nu trebuia să pierdem enegie aiurea, așa încât trebuie să avem un ritm cât mai susținut. 2 chilieni din grupul nostru își tot pierdeau răsuflarea după fiecare pas, astfel că ghidul a scăpat repede de cei doi plasându-i la alt ghid, un ghid care avea misiunea ingrată de a merge cu cei foarte lenți și slăbiți. Prima parte a drumului s-a desfășurat pe pământ dezgolit de zăpadă, dar partea cea mai grea este de la jumate încolo unde este și zăpadă. Am primit echipament corespunzător pentru zăpadă și instructaj pentru cazul nefericit în care alunecăm de pe zăpadă spre hău… da, spre hău… panta era foarte abruptă și dacă cădeai te duceai direct spre prăpastie. Oprirea se putea face doar cu pioletul, ciocănelul acela de alpinisti, care trebuia înfipt în zăpadă printr-o anume mişcare. Dacă greşeşti mişcarea, rişti să-ţi scape pioletul din mână şi dus să fii. Dar noi n-am căzut, am ajuns teferi sus pe vulcan. Din pacate, în acea zi vulcanul a tot scos gaze și n-am reușit să vedem nimic în interiorul lui. Se pare că uneori se poate vedea lava. Am stat puțin sus pentru că acele gaze emise de vulcan sunt foarte toxice, și uite așa, precum piticii din Albă-ca-Zăpada, unul după altul, ne-am îndreptat spre topoganele de coborâre… dap, ați citit bine TOPOGANE. Au scobit în zăpada de pe vulcan topogane pentru ca coborârea să fie mai distractivă :) sau așa zic ei… Primul topogan a fost destul de înfricoșător pentru că viteza pe care am prins-o a fost comparabilă cu ce vedem la televizor la competițiile cu sanie (mă rog, ştim că exagerăm, dar nouă aşa ni s-a părut:))). Au urmat unele mai soft, unde am putut și noi să ne dăm fără teama că vom sări din topogan și ne aruncăm direct în gârla cea mare și adâncă (Pinguina a sărit puțin în afara topoganului la prima tură). După vreo 10 topogane din astea, am ajuns iarăși la partea cu pământ. Pinguinul a avut de îndurat o coborâre lungă, obositoare și dureroasă, pentru că după atâta efort, articulaţiile se inflamaseră şi mai tare. La final, văzându-l aşa de chinuit, un nenea i-a dăruit o ciocolată :))).

Altă distracție aici a fost rafting-ul Pinguinului. Pinguina nu ştie să  înoate, aşa că a trebuit să aştepte cuminte acasă. Pucon-ul este una din destinaţiile celebre pentru rafting, aşa că părea locul perfect pentru un curs de iniţiere. Mai mult, ni s-a promis ca e foarte sigură treaba, că până şi cei care nu ştiu să înoate se pot aventura. Ei bine, nu e chiar aşa... dar ce nu fac agenţiile de turism pentru a mai câştiga un client? Căci dacă nu ştii bine să înoţi, mai bine nu te duci. În plus, se pare că în urmă cu vreo doi ani muriseră nişte turişti. Dar asta am aflat noi mai încolo. Oricum, raftingul este o treabă distractivă şi faină, cel puţin cât timp nu se răstoarnă barca. Şi cum barca Pinguinului nu s-a răsturnat, totul a fost OK.

Alte atracții punctate au fost : curtea minunată a hostelului cu vedere directă la vulcan, plimbarea cu bicicleta până… fundurile noastre bătucite n-au mai putut și ne-am întors din drum cu pretextul că joacă Steaua.  Just for the record, şi aici începe să scrie Pinguina singură, ea e rapidistă, iar pe plan internațional e mare fană Liverpool. Nu de altă, dar simțeam că e o confuzie :) am vorbit doar de Steaua Pinguinului, iar lucrurile trebuie să fie clare, d-le. Meciul a făcut parte tot din categoria: Steaua e o echipă de contra-atac, dar, din păcate, nu prea reușește să facă asta, se apropie timid de mijlocul terenului, apoi scapă mingea și… asta e, poate data viitoare... Mingea e rotundă, orice se poate întâmpla! Frumoase mişto-urile Pinguinei la adresa Stelei, nu? Păcat că toată treaba asta e valabila şi pentru Liverpool de câteva sezoane încoace, zice şi Pinguinul la rândul lui, uite aşa, ca să nu tacă :))) Ba ai mult, trebuie să menţioneze că Steaua a ajuns în primăvara europeană, în timp ce Liverpool n-a ajuns nici măcar în toamnă. Ha!

Concluzie: la Pucon ne-am distrat de minune. Am făcut mișcare, am mâncat bine (despre asta n-am povestit, dar să știți că a fost ft bine), a fost și nițică bere la meci, am avut un peisaj grozav chiar în curtea casei, am fost puțin țăpiți la supermarket, ne-am împrietenit mai întâi cu niște nemți, apoi cu niște britanici. Într-un cuvânt ne-a ieșit totul de minune !

Plecăm spre Santiago cu gura până la urechi :)

Şi nişte bonusuri foto:

(Vulcanul iarna, am pozat şi noi o alta poză. Vedeţi, venim cu apucăturile din Asia şi fake-uim tot :)