Malaezia - Kuala Lumpur

Primul contact cu Malaezia a fost prin Penang, oraş mult lăudat de Lonely Planet, dar urât din tot sufletul de noi. Am ajuns acolo seara târziu şi am purces la căutat de cazări. Preţuri astronomice în comparaţie cu Tailanda pentru nişte camera jegoase şi, surpriza locului, fără GEAMURI. Când Pinguina l-a întrebat pe un nenea: "bre, da de ce nu aveţi geamuri" i s-a replicat scurt că dacă vrea geamuri să meargă la hotel. Pinguinul a avut şi el contact cu groaza în perindările lui după camere. I s-a arătat, spre exemplu o cameră, cu baie chipurile, care nu avea geam, lenjeria era neschimbată, puţea îngrozitor, pereţii erau plini de igrasie, iar minunata baie nu poseda "tron":)))) A fost întrebat dacă îi place, dar nu i-au mai auzit răspunsul, că în urma lui erau rotocoale mari de praf de la fuga subită:)) Şi toate astea la minunatul preţ de 17$, cu care în Tailanda stai decent. Cum poţi, dom'le, să prezinţi o cameră mai împuţită decât o budă publică şi să mai şi întrebi senin "Do you like it?" Noi asta nu am înţeles... câtă puturoşenie, păi să nu pui tu mâna pe o găleată de var să acoperi igrasia într-o după-amiază?

Ne-am mulţumit cu o cameră dubioasă, fără geamuri, fără net, de altfel fără nimic în afară de pat... Am plătit cât am dat şi în Bangkok la hotel, dar diferenţa era uriaşă. Aveam să constatăm, uitându-ne după cazare pentru Kuala Lumpur, că situaţia era destul de dramatică în toată ţara. Standardele aici scădeau simţitor, dar preţurile urcau cu nesimţire. Am ales şi noi un hotel in Kuala Lumpur după multe cercetări pe internet şi plecam cu speranţa spre KL, undeva pe la 3 după-amiaza. Beleaua era că Pinguinul trebuia să se întoarcă în minunatul Penang ca să-şi dea examenele de ACCA.

Am ajuns târziu în Kuala Lumpur, dar am nimerit la un hotel decent, undeva chiar în buricul târgului, acolo unde se fac toate socotelile şi se numără toţi banii:))) nici chiar aşa, dar am fost cazaţi chiar în centru, lângă o clădire imensă şi un templu hindus. Aşa am avut şi noi ocazia să vedem cum se roagă hinduşii: luau câte o nucă de cocos, o ridicau deasupra capului, rosteau căteva vorbe şi apoi cu toată forţa o dădeau de pamânt. Rugăciunea avea valoare doar dacă se spărgea. Am stat şi noi ca spectatori la câteva rugăciuni şi am pus pariuri că o tanti n-o să reuşească s-o spargă, şi culmea chiar n-a reuşit:)) O fi fost de la cârcoteala noastră:)) Oricum s-a chinuit femeia de câteva ori până i s-a împlinit şi ei dorinţa:))

Oraşul este extrem de plăcut, fiind o combinaţie de malay (malaezieni get-beget), indieni şi chinezi. De fapt, totă Malaezia este o combinaţie dintre aceste trei naţii. Noi am crezut că aşa o combinaţie va fi îngrozitoare, dar ne-am înşelat, căci este frumoasă şi armonioasă, fiecare cultură manifestându-şi individual trăsăturile, aparţinând totuşi unui peisaj unitar. Un fel de diversitate foarte distinctă dar unită. Toate aceste trei naţii vorbesc malaeziană, deşi între ei folosesc limba maternă. În plus, se foloseşte mult şi engleza, poţi auzi malay sau chinezi vorbind engleză între ei, deşi urma să aflăm că asta se întâmplă mai mult de fitză, căci la ei acasă o dau tot pe ce ştiu ei mai bine. Între cele trei etnii se leagă prietenii, mai ales în şcoală, dar când vine vorba de căsătorie, treburile nu se prea amestecă. Malayii sunt musulmani, aşa că orice căsătorie între ei şi cineva din afară trebuie să se lase musai cu convertirea partenerului, ceea ce e mai rar. Chinezii, de exemplu, sunt destul de leneşi şi nu ar dori în ruptul capului să se roage de 5 ori pe zi. Prea multă muncă :).

Etnic, în Malaezia sunt 70% malay, prin urmare puterea politică este în mâna lor. Cu toate astea, economia este controlată de... pragmaticii chinezi. Şi asta în ciuda faptului că prin `70 s-au dat nişte legi care să încurajeze business-ul malay, prin taxe mai mici şi împrumuturi ieftine de la stat. Rezultatul a peste 30 de ani de politică pro-malay: nicio schimbare pe scena economică! Oricum, malaezienii nu o duc prea rău, salariile fiind cam ca pe la noi, dacă nu chiar mai mari puţin. În plus, dacă ai sub 3.000 RON venit pe familie (indiferent de numărul de capete), poţi cumpăra apartamente în stil ANL la preţuri de 15.000 USD. Colac peste pupăză, mai primeşti şi 5 milioane de lei vechi pe an ajutor de la stat, asta aşa, pentru încurajarea consumului, că tot e criză.

Am fost în Little India şi ne-am bucurat ochii cu priveliştile colorate din magazine, apoi am mers la atracţiile principale ale oraşului: turnurile Petronas, printre cele mai înalte clădiri din lume. Din păcate, nu am putut să le vizităm pentru că erau închise pentru o lună... Ne-am bucurat de ele de jos şi ne-am zgâiat gâturile ca se le vedem cât mai bine. Destinaţia următoare a fost turnul de televiziune, de unde am putut admira tot oraşul. Priveliştea a meritat, dar distracţiile care au venit cu biletul, ioc. Pinguinul ţine să menţioneze că Pinguina a insistat să luăm şi aceste extra-uri. Pinguina ţine şi ea să menţioneze că flyerele cu atracţii erau extrem de atractive, nimeni nu ar fi rezistat tentaţiilor :)). Pinguinul ţine să mai adauge că nu se află printre acei "nimeni", ba mai mult, crede că mulţimea acestor "nimeni" nu e prea mare. Pinguina, la rândul ei, ţine să adauge că mulţimea de "nimeni" de la atracţii a fost destul de mare. Şi, astfel, nu am fost singurii care au vizitat grădina zoologică tropicală cu sute de animale, simulatorul de Formula 1 şi plimbarea cu poneiul. Sutele de animale din gradina zoologică au fost mulţi şerpi, şopârle, papagali, paianjeni, ceva gândaci şi nişte şobolani (da, chiar şobolani obişnuiţi, din ăia mari de canal). Nu ar fi fost foarte rău dacă nu ar fi fost aşa de înghesuite. Simulatorul de Formula 1 a fost doar un joc jalnic pe calculator, noi aşteptându-ne la ceva cu simulare de mişcare. Şi ce credeţi: această minunată atracţie se închide pentru 2 ore în vederea "răcirii sistemelor". Cireaşa de pe tort a fost distracţia cu poneiul:D Pinguina a vrut mai mult distracţia cu poneiul, dar când a ajuns lângă ei s-a răzgândit, i s-a făcut milă de ei. Că deşi e silfidă, nici animalul nu era prea mare...

(Little India şi un milion de indieni pe stradă) 

(turnul de televiziune) 

(aproape)

(departe)

Dacă am fost la indieni, trebuia să mergem şi la chinezi. Nu e mare lucru de menţionat, doar un du-te vino continuu, colorătură, mizerie, kitsch, chinezăreală, pe scurt:D Am fost şi într-un târg de lucruri artistice, tradiţionale. Am văzut măiestria oamenilor transformată în tot felul de briz-brizuri si prostioare vândute ca suveniruri.

Cu mâncarea n-avem prea multe comentarii, nu de alta, dar am tot vizitat KFC -ul local întrucat am mai dezvoltat câteva simptome, sau mintea noastră a mai dezvoltat:D şi am vrut să fim siguri că nu mai păţim şi alte belele. Pinguinul a făcut febră în a treia zi de KL şi am fugit repede la spital. Am fost la unul public pentru că auzisem că au un sistem medical decent în care poţi avea încredere. Ajunşi acolo, ne-am dumirit cum stă de fapt treaba după doar 5 minute, când ne-au luat temperatura amândurora. Şi, deşi Pinguinul avusese 37.8 pe ambele termometre din dotarea personală, la spital avea o temperatură normală de 36.7. Asta a fost peste puterea noastră de înţelegere: ne aflam la camera de gardă numită "fever center", însă acolo nu se putea depista febra. Băieţii aveau un termometru high tech de frunte care funcţiona cu infraroşii. Bizarul s-a adâncit în cabinetul medicului: Pinguinul a protestat la măsurătoarea efectuată de dubiosul aparat, însă doctorul a insistat că aparatul este foarte precis, însă se poate ca aerul condiţionat sau transpiraţia să răcească fruntea, astfel măsurătoarea nefiind tocmai cum trebuie. Explicaţie absurdă, am zice noi... mă rog, să nu credeţi că serviciile medicale de acolo ne-au impresionat negativ doar prin asta: urmează bomboana: Pinguinul a cerut nişte analize de sânge, aşa cum ştia din Tailanda că se face cu oamenii cu febră, dar răspunsul a fost prompt: du-te acasă şi vino înapoi peste 4 zile dacă încă mai ai febră, că aici e spital public şi avem prea mulţi pacienţi şi nu putem face atâtea analize. Dar plătim, am zis noi. Nu contează, că toată lumea plăteşte, dar tot nu se poate. Acuma, noi nu suntem doctori, dar alţii care sunt ne-au zis că dacă ai febră prin zonele tropicale trebuie să te prezinţi în 24 de ore la doctor, nu după patru zile... Şi uite aşa ne-am văzut obligaţi să găsim un alt spital, în care măcar termometrul să funcţioneze. Ne-a ajutat un taximetrist să mergem la un spital privat, unde i-au găsit 37.8. La analize, însă, nu i-a ieşi nimic, i s-a spus că e devreme, dar că probabil "something is coming in"... vreo infecţie, ceva, dar trebuie să mai aşteptăm şi alte simptome. Acel ceva nu a mai apărut, din fericire pentru noi:) Am dezvoltat o teamă uşor obsesivă după episodul Pinguinei cu Dengue, dar sperăm să ne vindecăm temerile în destinaţia noastră următoare: Singapore.

Şi nişte bonusuri: doi pinguini şi o cămilă:

Tailanda - Krabi

Dupa atata boala si suferinta, am decis ca in ultimele zile de Tailanda sa ne bucuram de mare si soare ca doar de aia e Tailanda faimoasa peste tot. Si am plecat spre Krabi, cu avionul, nu de alta, dar nu aveam timp de pierdut pentru ca viza noastra era de doar 15 zile si mai mult de jumatate din timp disparuse in Bangkok.

Sudul Tailandei e foarte renumit pentru plajele de poveste cu nisip alb, fin si cald, apele turcoaz, pestii colorati, soarele mangaietor, chefuri la maxim sau liniste deplină, după cum va e spiritul si dispoziţia. Noi am ales partea cu linistea, nu de alta, dar suntem doi pinguini plecati in vacanta si pinguinii au si ei nevoie de momentele lor J))
 
Prima activitate desfasurata la Krabi a fost o excursie pe insulele din apropiere, unde se putea admira peisajul, face baie, plajă sau snorkeling. In barca au fost undeva la 30 de oameni, printre care si un cuplu extreme de ciudat: un mosulica strain si un asiatic mult mai tanar cu chilotei rosii. Am avut onoarea sa fim partasi la cateva din gesturile lor tandre si “wow, retina noastra! Am orbit!”J) suntem putin rautaciosi, dar pozele ne vor da dreptate. Felul in care mosulica isi lasa afectuos caputul pe pieptul tinerelului cu chiloti rosii a fost bleah… Iar tinerelul cu chilotei rosii se mai bosumfla din cand in cand si ramanea suparat si voia sa fie alintat. Am tras si noi concluzia de aici cine era fata si cine baiatulJ)

(de aici se culeg nişte cuiburi de pasăre din care se face o supă celebră, numită, evident, bird nest soup) 

A doua activitate a fost poposirea intr-un resort pentru 3 zile pe insula Ko Phi Phi. Aici am avut putin ghinion: rezervasem o casuta exact pe plaja, dar am primit de fapt o casuta care nu avea in fata nisip si plaja ci pietroaie si copaci… Sa nu credeti ca am stat prea mult bosumflati din cauza asta… in nici un caz, am profitat de conditiile minunate de acolo. Pinguinul a tot snorkelit spionând pestisori colorati, spionat care s-a lasat si cu o muscatura din partea unuia dintre ei. E vorba de un pestisor albicios, micuţ şi destul de urât, care se pare ca incepe sa te muste daca-si simte teritoriul amenintat. Pinguinul muşcat, ca Pinguinul muşcat, dar să fi vazut viteza Pinguinei la ieşirea din apă după auzul veştii că peştii pot muşca :))) Noroc că această păţanie s-a petrecut în ultima zi, astfel că înainte a apucat şi Pinguina să se bucure puţin de apă. Pinguina, dupa cum ati aflat inca din Vietnam, nu stie sa inoate, asa ca s-a bucurat de plutit cu vesta de salvare :).

Snorkeling-ul prin apele astea e ceva magic, poţi vedea peşti de toate formele şi culorile, corali si scoici uriaşe, viu colorate şi care se retrag in carapace cănd te apropii de ele. În una din zile, Pinguinul a fost la înotat cu rechinii. Este vorba de nişte rechini mititei, cam de un metru jumate. Ştim că un metru jumate sună mult pentru un animal de pradă, dar asta nu se aplică şi la rechini, care la dimensiunile astea sunt inofensivi. Dar ideea de a înota cu rechinii rămâne exotică, nu?

Aici am avut iarasi parte de un view mai putin obisnuit: un cuplu de baieti, la prima vedere din armata Americana dupa freze si muschi, dar, la o observatie mai atenta, doi balerini graţioşi enamorati, fara teama sa se exprime in public. Dupa muschi, n-ai fi zis ca pot fi asa de tandri si afectuoasi, dar cand colo ii vedeai aruncandu-se langurosi in valuri, sarutandu-se cu foc, mangaindu-se si jucandu-se in nisip. S-au dat si in leagan mititeii.

Vacanta in resort a fost foarte placuta, mai ales ca nici curent nu era toata ziua, deci nu trebuia decat sa te odihnesti sau sa te bucuri de mare si de plaja. Si de mancare… mancarea in resort a fost minunata, scumpa, dar minunata. Mai mult, intr-o seara, un domn de la o masa alaturata si-a comandat banana prajite cu miere. Mirosul imbietor i-au gadilat narile Pinguinei, dar cum deja mancasem, nu i-a mai ramas decat sa inghita in sec si sa se zgaiasca la imbucaturile fericitului care avea acel festin in fata. A doua zi, insa, si-a luat revansa. Hmm, si ce bun a fost! O combinatie de acrisor, cu dulce, crusta fin prajita si miere! O bunatate de sa te lingi pe bot!:)) Si sa-ti mai cumperi si a doua oara, lucru executat de altfel, de data asta, insa, bananele au fost servite cu ciocolata. Si mai bune!!:)

Dupa zile intregi de fericire, ne-am intors in Krabi pentru ultima aventura inainte sa plecam in Malaezia: plimbarea cu elefanti si baia elefantilor. Din pacate, nu am mai reusit sa ne bucuram de aceasta experienta, si asta pentru ca am alergat toata ziua sa facem un vaccin si am stat la o coada imensa la spital ca sa ni se spuna la final ca, de fapt, nu au vaccinul pe care-l voiam noi…

A doua cazare, insa, merita mentionata din cauza personalului putin intrigant pentru noi. Dupa ce am facut inregistrarea, am fost condusi spre camera de un baietel-fetita, ferchezuit cu multe vopsele, cu cercelusi in urechi, coafura delicata si haine din satin plasticos, dar ceva ne-a inspaimantat: pantalonasii mult prea scurti si mult prea largi. Si cum tot urca scarile in fata noastra  cu elan, ne-a tot fost teama ca din pantalonasii din satin plasticos sa nu sara iepurasul la vedere:))
 
A doua zi dis-de-dimineata ne-am imbarcat spre Malaezia, orasul Penang. Ca sa ajungem in Malaezia, am luat de aceasta data un microbuz, in care se mai aflau cativa straini, printre care si un englez care ne-a mai tot dezvaluit din misterele Bangkok-ului si Tailandei, el fiind resident al capitalei tailandeze de vreo 9 ani. Dar despre asta, data viitoare!

Şi nişte bonusuri foto:

(amici pentru 2 zile) 

(in Tailanda, până şi natura e de acord cu imaginea Tailandei în lume)

Tailanda - Bangkok

Am intrat în Bangkok pe calea aerului, după o cursă de aproximativ 50 de minute. Viza se poate lua de pe aeroport, şi, conform Lonely Planet-ului, e mai bine să intri în Tailanda cu avionul, pentru că aşa poţi obţine o viză mai lungă: 30 de zile în loc de 15, cât ai obţine dacă ai trece o frontieră terestră. Din păcate pentru noi, am obţinut doar 15 zile de viză... se pare că lucrurile s-au mai schimbat între timp. Erau afişe mari peste tot că durata maximă a vizei este de 15 zile, "take it or leave it". Dar cum "leave it" nu era o optiune, a trebuit să "take it".

Am plecat spre hotel, un hotel ales special pentru proximitatea faţă de spitalul Bumrungrad, se pare cel mai bun din Bangkok. Aşa că noi nu am ştiut unde o să nimerim. Ajunşi acolo, surpriză: hotelul era în cartierul arăbesc şi Doamne! (pardon, Alah!), ce ne-au mai văzut ochii: mulţi, mulţi arabi, cu bărbi lungi, îmbrăcaţi în "rochiile" lor tradiţionale, cu cuşmeliile pe cap, femeile acoperite până la ochi de văluri negre şi... pentru că am ajuns mai pe seară, prostituate cât cuprinde. Exceptându-le pe acestea, care se potriveau foarte bine cu ceea ce auzisem noi despre Tailanda, restul peisajului părea rupt de undeva din Orientul Mijlociu sau de prin Nordul Africii, nicidecum din Asia de Sud Est. Nu prea ştim noi cum se îmbina la nivel teoretic prostituţia cu musulmanii îmbrăcaţi tradiţional, dar la nivel practic peisajul nu arăta rău de loc. Strada era animată, plină de lumini, cu oameni care mai de care mai exotici, cu multe magazine de tot felul, cu tarabe cu fructe, sucuri şi mâncare la care se adăugau multe, multe restaurante arăbeşti. Cum noi veneam după Cambogia şi Vietnam, ţări mult mai sărace, ne-am simţit un pic ca la prima călătorie în Europa de Vest, după ani de comunism: lumină pe străzi, magazine cu produse pe care să şi vrei să le cumperi, mâncare apetisantă la tot pasul, ce mai, un paradis!

După ce ne-am cazat, am fugit repede la spital ca să vedem în ce stare se afla, de fapt, Pinguina. Spitalul arăta impresionant: clădre imensă, servicii ca la un hotel de 5 stele, dotări performante, personal foarte amabil şi săritor. Au luat-o repede în primire pe Pinguină, i-au luat temperatura, tensiunea, au înregistrat-o, i-au dat un doctor care i-a făcut analizele. Într-o oră au şi venit rezultatele: Malarie - negativ, Tifoida - negativ, Dengue - pozitiv. Se confirma, aşadar, diagnosticul de Dengue. Recomandarea doctorului: fugi acasă şi te odihneşte pentru că nu ai un caz cu probleme, iar boala oricum nu are tratament, bea lichide şi cam atât.

Ne-au spus şi că perioada cea mai grea vine abia după 7 zile de la debutul bolii, atunci când numărul trombocitelor ajunge la minim. Trombocitele, dacă mai ţineţi minte, sunt chestiile alea din sânge care ajută la coagulare şi care scad daca ai Dengue, existând riscul să sângerezi spontan pe nas, gură, ochi, urechi, pe interior sau pe sub piele şi, astfel, să mori. Dar asta nu se întâmplă decât în cazurile foarte grave, Pinguina nefiind unul dintre ele. Doctorii ne-au sfătuit să ne întoarcem peste vreo 4 zile, dar noi ne-am întors cale de 4 zile. Adică am verificat zilnic numărul nenorocitelor ălora de trombocite. In primele 3 zile, ele au continuat să scadă de la zi la zi, dar în a patra, în sfârşit, au crescut niţel, astfel că boala a fost declarată oficial vindecată. Pentru a vă da seama de ce doctorii ne tot trimeteau acasă şi ne ziceau nu e nevoie să mai dăm pe la spital, trebuie să punem lucrurile puţin în perspectivă: numărul normal de trombocite  este între 150 şi 450 de mii. Pinguina a avut la începutul bolii undeva pe la 300 de mii. Numărul minim înregistrat a fost cam de 170 de mii. Pe la 50 de mii te gândeşti să te internezi în spital, iar nivelul de pericol, când poţi sângera spontan, este undeva pe la 10 sau chiar 5 mii. Aşa că, da, eram departe de zona periculoasă, dar în capetele noastre 170 era prea aproape de 150 (limita minimă a normalului) şi prea departe de 300 (normalul Pinguinei).

Dar acum să revenim la Bangkok. Multă lume nu ştie, dar Tailanda este ţara transsexualilor. Da, aţi citit bine, este plin de băieţei îmbrăcaţi în fetiţe. Cei mai mulţi au şi operaţii de mărire a, să le zicem, sânilor. Se pare că instalaţia de jos se păstrează, pentru că altfel, nu-i aşa, unde ar mai fi farmecul? Sunt perfect acceptaţi de societate şi, după informaţiile noastre, separarea apare undeva în adolescenţă, când o parte din băieţei trec în tabăra fetiţelor. Noi ne-am întrebat cum o fi să fii părinte de aşa ceva:
Î: "Ce mai face băiatul tău?"
R: "Bine, a intrat la şcoală."
Î: "Ce mai face băiatul tău?"
R: "Bine, a trecut a doua."
Î: "Ce mai face băiatul tău?"
R: "Bine, a trecut a treia."
.
.
.
.
Î: "Ce mai face băiatul tău?"
R: "Fata mea a trecut a zecea."

Noi i-am găsit lucrând în supermaketuri, la agenţii de turism la spital şi, desigur, pe stradă, acolo unde îşi dezvăluie picioruşele, sânişorii, spatele cam prea dezvoltat şi tot aşa. Mulţi străini sunt, însă, fraieriţi pentru că, de multe ori, "deghizarea" este muuuult prea bună şi în loc de o fetiţă au parte de altceva mai exotic:)) Multă lume ne-a întrebat dacă îţi dai seama care ce sunt: ce putem zice, pe ăia mai puţini reuşiţi, pe care i-am şi depistat, ştim că i-am depistat, pe ceilalţi, pe care nu i-am ginit, nu ştim că nu i-am ginit. Deci... cine vrea să  încerce, pe riscul lui :))) dar să ştiţi că ţepe sunt destule.

Am uitat să vă spunem despre inundaţii: aşa cum am mai menţionat şi în episoadele anterioare, anul acesta Asia de Sud-Est a fost inundată cum nu a mai fost în zeci de ani, aproximativ 40% fiind sub ape. Pe la ştiri gemea de informaţii, care mai de care mai contradictorii, cum că azi-mâine tot Bangkok-ul se va inunta. Declaraţiile oficialităţilor erau de o varză totală, ba că vine, ba că nu vine viitura. Noi am văzut inundaţiile doar din avion, căci străzile erau (încă) uscate. Paradoxal, primul nostru contact cu inundaţiile a fost, de fapt, lipsa apei. E vorba de apa din supermarket: nu se mai găsea, pentru că lumea îşi făcuse provizii. De la zi la zi au mai dispărut, în ordine: berea ieftină, berea scumpă, sucurile necarbogazoase. Să mai spună cineva că berea nu se bea de sete... vedeţi, poporul a votat!

(un RON face cam 10 monedă locală)

Am vrut să vizităm şi cartierul chinezesc, dar ni s-a zis că e deja inundat. Tocmai de aia am plecat într-acolo, sperând să vedem ce nu văzusem până atunci: apă pe străzi. Nu am văzut apa, se pare că nu venise încă, dar toata lumea se pregătea de zor: construiau mici ziduri în faţa casei sau a magazinelor, unele mai de soi, altele mai în stil chinezesc (adică mai de mântuială). Dar, deocamdată, cum încă apele erau departe, ne-am bucurat de cartierul chinezesc cel foarte colorat şi mult prea luminat.

Următorul obiectiv a fost Palatul Imperial, principala atracţie din Bangkok. E de fapt un complex de clădiri, care mai de care mai sclipicioase, mai colorate şi mai mari. Totul pare bătut în aur şi pietre preţioase, dar, de fapt, sunt doar bucăţele mici de oglindă colorată. Ai puţin sentimentul că ai dat peste un palat ţigănesc muuult prea împodobit!

În interiorul Palatului Imperial poţi vizita atracţia serii: templul unde se află cel mai mare Budha făcut din jasp din lume! Păi când te duci să vezi cel mai mare ceva din lume, apoi te aştepţi să fie mare, nu glumă. Mai ales că noi nu prea ştiam ce-i ăla jasp. Bine, nici acum nu ştim ce e, dar trebuie că e un material extrem de preţios, întrucât cel mai mare Budha din jasp din lume ar fi încăput de vreo două-trei ori în rucsacul Pinguinei. Nenorocirea şi mai mare a fost că l-am văzut de foarte departe, pentru că nu te puteai apropia prea tare. Şi pentru privilegiul de a privi de la mare distanţă pe cel mai mare Budha din jasp din lume, a trebuit să ne şi descălţăm şi, din respect, să stăm pe jos, navând voie să umblăm de capul nostru prin templu. Şi bomboana de pe colivă: nu ai voie să-i arăţi lui Budha tălpile! Aşa că a trebuit să ne aşezăm jos cu grijă şi să ne ridicăm tot cu grijă, să nu carecumva să se ofenseze Budha cel de jasp.

(Acolo undeva în zare se poate vedea Budha cel de jasp... poze mai bune nu avem, căci, bine înţeles, nu se puteau face poze înăuntru templului, ci doar de afara. Dar nu-i aşa că nu vă pare rău? Nici nouă...)

Am ieşit din palat, unde am fost luaţi în primire de celebrii excroci din Bangkok. Sunt nişte moşulici (sau, cel puţin, noi doar moşulici am prins) care îţi explică diverse treburi, de exemplu că biletul tău e bun şi pentru alt obiectiv sau că ce vrei tu să vezi e inchis sau mai ştiu şi eu ce (noi n-am avut parte decât de aceste două texte, dar am auzit că ar mai fi şi altele). Oricum, scopul este să te ducă la vreun templu obscur unde să plăteşti o intrare pe măsura talentului de escroc al moşulicului. Eventual, pentru onoarea asta, îi mai dai şi lui nişte bani, că doar nu a făcut degeaba pa ghidul, nu?

Şi uite aşa am ajuns la templul lui "Reclining Budha", adică, în traducere liberă, templul lui Budha tolănit. Mai exact, este vorba de Budha exact în momentul iluminării: se pare că iluminarea lui budha s-a produs pe când stătea întins şi cu o mână sub cap. Dacă Budha de jasp a dezamăgit prin dimensiuni, apoi ăsta nu: stătea lungit, într-o clădire foarte mare, căt să încapă toţi cei 30 de metri ai săi.

Cât priveşte mâncarea, am trecut de la porţiile foarte mici şi fără gust din Vietnam la porţii generoase, la un preţ rezonabil şi cu un gust extrem de bun din Tailanda. Până când şi mâncarea gratis din spital (pe care o puteai găsi pe seară la camera de urgenţă) era foarte bună. Ne-am delectat o dată şi cu mâncare arăbească (cam scumpă totuşi), însă mâncarea noastră de bază a fost, fie shaorma de la colţ, fie mâncarea din spital (atât cea gratis, cât şi cea de la cantina spitalului, care era incredibil de bună şi de rezonabilă la preţ).

Cum Dengue e peste tot în Asia, şi poţi fi muşcat de ţânţarii  care transmit Dengue (nişte ţânţari cu alb şi negru) mai ales în oraşe, am adoptat un nou fashion: mâneci lungi, pantaloni lungi, şosete trase peste pantaloni (ca nişte tocilari:))), şi mult spray cu DEET, protecţia cea mai eficientă împotriva ţânţarilor. Acest nou fashion o fi bun împotriva ţânţarilor, dar mori de cald: pe aici să tot fie vreo 30-30 şi ceva de grade, aşa că mânecile lungi sunt o adevărată provocare de purtat. Dar acum suntem păţiţi, aşa că trebuie să îndurăm. Aşa am ajuns să ne luăm şi plasă de ţânţari să dormim sub ea, o chestie utilă, dar deosebit de enervantă când vine vorba s-o întinzi în fiecare seară.

Când am achiziţionat plasa de ţânţari, am avut ocazia să vedem cum arată un supermarket din Bagkok: mare, ieftin şi plin de chestii faine. Şi ce ne-am mai bucurat sufleţelele cu prăjituri cu ciocolată, sucuri naturale abia stoarse şi alte minuni după care ni s-au scurs ochii. Şi, da, nu suntem mâncăi şi nici pofticioşi, suntem doar mâncău şi pofticioasă :)))

Cambogia - Phnom Penh

Acest episod este mai puţin obişnuit, are adrenalină, dramă, tristeţe şi disperare. Dar, înante de toate, o scurta incursiune în istora recentă a Cambogiei: undeva prin 1975, puterea a fost preluată de o grupare comunistă numită khmerii roşii (sau Khmer Rouge, în engleză... da, ştim, rouge nu e cuvânt englezesc, dar nu avem noi ce să facem, e opţiunea lor să le zică aşa). Băieţii aştia aveau un vis: să reînvie regatul kmerilor, aşa cum a fost el pe vremuri, influent şi bogat. Şi cum idei originale nu au avut, ce s-au gândit ei? Să copieze ce făcuseră înaintaşii lor de ajunseseră aşa de bogaţi şi de influenţi, adică să cultive cât mai mult orez. Şi asta în mod tradiţional, fără mecanizare, fară ştiinţă, fără nimic altceva decât proprile mânuţe. Astfel, aveau nevoie de cât mai mulţi ţăranii needucaţi. În decurs de câţva ani, toată populaţia a fost transformată în ţărănime, oraşele rămânând pustii. Din păcate, procesul a fost foarte brutal. Intelectualii au fost declaraţi de netransformat, astfel că au fost omorâţi din prima. Paranoia şi controlul specific statelor comuniste a atins aici cote sinistre: nu puţine sunt cazurile în care informatori au fost chiar copii de vârste fragede împotriva propriilor părinţi. De cele mai multe ori, sentinţa era moartea. Cambogia a scăpat de această teroare datorită intervenţiei Vietnamului, care, în 1979, a invadat Cambogia şi i-a pus pe fugă pe nebuni. Numărul morţilor este estimat la 1,4 - 2,2 milioane (în contextul în care Cambogia avea, în 1975, doar 7,3 milioane de locuitori). Decesele au fost cauzate fifty-fifty de execuţii şi de foamete sau boli.

Dacă în Vietnam am ajuns trecând podul la picior, ei bine, în Cambogia am trecut graniţa cu speed-boat-ul. Am avut o excursie de vreo 5 ore şi ceva cu tot cu formalităţile de la cele 2  vămi. Ne-am bucurat că am mai cules o viză pe paşapoartele noastre (cu care sperăm noi să ne lăudăm când ne intoarcem acasă:))) şi am păşit pe tărâm cambogian.

(2 pinguini în speedboat)

(inundaţii... 40% din Asia de Sud-Est a fost sub ape în toamna lui 2011, cele mai severe inundaţii din ultima vreme - nu ştim nici noi exact cât de lungă e această "ultima vreme", dar ştim că e vorba de zeci de ani...)

(tot inundaţii)

(vama vietnameză)

(vama cambogiană - 'nough said)

(Phnom Penh skyline :))

(Phnom Penh skyline closeup)

Ca să ajungem la hotel, a trebuit să luăm tuk tuk-ul, un fel de motocicletă cu o mică trasurică în spate, în care încap cam 4 oameni (lejer, că înghesuiţi intră vreo 8). Taxiuri nu prea există, aşa că tuk tuk-ul pare singurul mijloc de deplasare rapidă. Desigur, trebuie să negociezi la sânge cu băieţii care cred că străinii culeg banii din copaci la ei în ţară... Am găsit un hotel destul de decent, mai jegos decât în Vietnam, dar la un preţ rezonabil de 13 dolari. Cum n-am mai reuşit să vizităm Palatul Imperial în acea zi, am hotărât să mergem să ne ospatăm şi să vedem cum se vede oraşul prin împrejurimi. Timpul alocat Cambogiei era de doar 2 săptamâni, aşa că trebuia să profităm la maximum de toate zilele. Nu ne-am încumetat să mâncăm la nici un restaurant local, aşa că am sfârşit prin a mânca la... KFC. Am făcut şi o scurtă inspecţie a supermarketurilor din zonă şi ne-au şocat preţurile: lucruri banale la noi  (apă, bere, pâine, sucuri etc) erau la preţuri incredibile - berea era 2 dolari şi ceva, pâinea era un dolar şi ceva şi tot aşa. Preţuri mai mari chiar decât în România. Nu mai facem comparaţia cu Vietnamul că ne ia cu ameţeală... Si uite aşa am început noi să credem ca ăştia pe aici prin Cambogia sunt mai bogaţi decât scrie în ghid: păi cum poate fi salariul zilnic 1-2 dolari şi berea 2 jumate??? Păi parcă berea era un aliment important în dieta oricărui muncitor de pe lumea asta, nu? Chiar ne-am enervat în seara aia, păi în ghid ne sfătuiau la fiecare două pagini să mai lăsăm câte un bacşiş modic de vreun dolar ba la recepţie la hotel, ba la restaurant, ba la ghizi că, deh, au salarii mici. Păi ce salarii mici sunt alea când preţurile sunt atât de nesimţite???

Ne-am enervat puţin, dar ne-am calmat oarecum în drum spre casă. Pe drum, am dat peste primul indiciu care avea să ne sugereze că lucrurile în Cambogia nu sunt chiar aşa de roze precum începusem noi să ne imaginăm. Am vrut să cumpărăm două nuci de cocos de la o tarabă din piaţă şi ne-am dus timizi să întrebăm de preţuri... ne aşteptam la scoruri nesimţite de genul 1-2 dolari (în Vietnam ne învăţasem cu jumate de dolar bucata). Dar, surpriză: un sfert de dolar nuca, şi asta la prima strigare! Bucuroşi, am luat două. Se înserase deja, aşa că noi nu văzusem prea bine toate detaliile locului: vânzătorul, un bătrânel ştirb, slab şi cu o privire goală... alături, o altă vânzătoare se spăla, lăsând să i se vadă sânii. S-a uitat la noi realizând că o vedem, s-a sfiit pentru o secundă, dar apoi i-a reapărut pe faţă o mină indiferentă şi tristă. Imaginea acelei femei, parcă rămasă fara demnitate, dezumanizată, ne-a urmărit toată seara. Începusem să ne întrebăm dacă nu cumva supermarketurile erau doar pentru străini şi pentru cei câţiva bogaţi. În acelaşi timp, acest gând părea puţin probabil: văzusem, totuşi, mai multe supermarketuri şi destul de mari. Cum ar putea scoate profit doar de pe urma câtorva clienţi?

A doua zi urma să vedem Palatul Imperial şi alte obiective din oraş, în încercarea de a vizita repede capitala şi de a ajunge apoi la vestitul Angkor Wat. Documentaţia pe această ţară ne promitea un ţinut cu multe aventuri, mult mai multe decât în Vietnam. A apărut însă o problemă neprevăzută: Pinguina s-a trezit cu febră (38), iar Pinguinul a decis că e mai bine să meargă repede la doctor. În ţările astea, febra e de cele mai multe ori principalul indicator al declanşării unei boli tropicale şi e bine să acţionezi rapid. Pe lângă febră, Pinguina mai avea şi o iritaţie pe piele, ceea ce ne-a dus cu gândul la pojar sau alte alea.

Ne-am îmbarcat într-un tuk tuk şi ne-am dus la cel mai bun spital din capitală, spitalul aflat sub administraţie franceză. Deşi se simţea destul de rău, gândurile Pinguinei zburau spre scoaterea francezei de la naftalină...nu de alta, dar la spital se vorbea franceză:D După ce am văzut un doctor (declarat de noi puţin îndoielnic din cauza superficialităţii cu care a făcut controlul medical) şi după câteva analize de sânge (atent supravegheate de ambii Pinguini - am vrut să ne convingem că folosesc ace de unică folosinţă), diagnosticul a fost: infecţie virală. Am primit o reţetă cu 4 medicamente care, conform spuselor doctorului, urmau să vindece Pinguina de toate relele în vreo zi două. Am aflat mai târziu şi ce erau medicamentele alea: paracetamol (pentru febră, ăsta e OK), anti-alergic (probabil pentru  iritaţia de pe piele), vitamina E (de ce oare?) şi........ anti-herpes! . ANTI-HERPES??? E adevărat că un herpes este şi el o infecţie virală, dar Pinguina nu avea herpes!

Neconvinşi de diagnosticul dat, Pinguinul a venit cu ideea să mai vedem un medic, un medic englez care avea o clinică particulară in Phnom Phenh. Ajunşi acolo, bizarul ne-a cuprins binişor de după umeri şi nu ne-a mai lăsat până n-am părăsit ţara. Clinica d-lui Scott era într-o clădire veche, obscură, ciudată, cu pereţi de un verde închis, scorojit, murdar. Un ventilator mergea în continuu, aducându-ne parcă aminte de filmele acelea în care se fac interogatorii prin ţări obscure, pe o căldura mult prea sufocantă, unde murdăria şi înapoierea sunt la ele acasă... Când a apărut doctorul, bizarul a fost şi mai şi. Avea o voce niţel strangulată, iar mersul se poate caracteriza drept "cu băţul în fund". A fost cel mai rapid diagnostic pe care l-am pus amândoi la unison: gay! Am aflat apoi că da, doctor Scott era gay şi făcuse chiar patru luni de închisoare în Cambogia cu vreo 10 ani în urmă, după ce fusese acuzat de violul unor băieţi minori. Se pare că doctorul a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu respectivii băieţi, dar că totul a fost consimţit, iar băieţii nu erau minori (deoarece aveau peste 16 ani... hmmm).

Informaţia despre viaţa intimă a doctorului nu a făcut decât să sporească ciudăţenia şi sentimentul de nesiguranţă. Doctorul britanic, însă, a făcut un control mult mai amănunţit decât "specialistul" cambogian (adică a palpat-o pe stomac pe Pinguină şi s-a uitat cu lupa la iritaţia de pe piele, pe care a declarat-o neimportantă) şi ne-a dat un diagnostic preliminar: febră Dengue sau febră tifoindă. Întrebat fiind de caracteristicile celor doua boli, doctorul a spus că nu trebuie să  ne îngrijorăm prea tare acum, căci Dengue te poate omorî abia după o săptămână, în timp ce tifoida abia în 3, aşa că mai e timp destul... Desigur, Dengue nu are tratament, corpul tău trebuind să lupte singur cu viruşii, dar tifoida trece cu antibiotice. Bine, asta dacă nu ai ghinion să ai vreo formă rezistentă la antibiotic, dar să nu ne gândim atât de departe, căci încă nici nu ştim ce avem. Când auzi toate asta, deşi ţi se spune că tu nu ai un caz grav, ţi se înmoaie picioarele, te  gandeşti că dacă ceva nu merge bine poţi muri si tot aşa. Căzuse parcă cerul pe noi, ne uitam disperaţi unul la altul, apoi la doctor, i-am mai tot cerut lămuriri, dar starea noastră psihică se schimbase complet. Plecasem de acasă cu gândul că poate e pojar sau ceva de genul şi ne întorceam cu un diagnostic incredibil: boală tropicală.

A doua zi, am ajuns într-un suflet la doctor, am dat proba de sânge amândoi (pentru că între timp şi Pinguinul a început să se simtă puţin ciudat) şi urma să aflăm diagnosticul pe după amiază. Aşteptarea a fost lungă şi chinuitoare, am mâncat puţin la KFC, singurul loc în care aveam încredere să mâncăm. La ora 4, ne-am întors în bizarland pentru rezultate şi am aflat diagnosticul: febră Dengue. Nici azi nu a fost un diagnostic sigur (deşi ni se promisese cu o zi în urmă că analizelor de sânge vor elucida dilema Dengue-tifoidă) şi asta din 2 motive: nu se poate face testul de Dengue în Cambogia, iar testul simplu care poate confirma Dengue (analiza numărului de trombocite şi de globule albe) a arătat că doar globulele albe scăzuseră, nu şi trombocitele, iar pentru Dengue, definitorie e scăderea numărului de trombocite. Dacă numărul lor scade prea mult, sângele nu se mai coagulează şi poţi avea chiar sângerări spontane prin ochi, urechi, gură, care să-ti pună viaţa în pericol. Doctorul ne-a spus că avem de-a face cu un caz uşor, că vede asta în fiecare zi şi că nu crede că vor fi probleme, dar dacă vor fi, ar trebui să ajungem la Bangkok pentru o transfuzie de sânge... Iarăşi mulţi fiori reci pe şira spinării... Apoi a continuat zicându-ne să ne bucurăm de vacanţă că ne spune el din timp când şi dacă e cazul s-o tulim în Tailanda. Yeah, right, enjoy the trip my ass... Nesiguranţa şi sentimentul de pericol continuu ne-au înlănţuit atât de tare, încât  Pinguina a vărsat nenumărate lacrimi la ideea că ar putea muri într-o săptămână. Panica şi frica sunt nişte sentimente foarte perverse, te învăluie uşor-uşor, aproape pe nesimţite, şi alungă orice urmă de raţional din capul tău, lăsându-te să te agăţi de varianta cea mai sumbră, chiar dacă cel mai puţin probabilă. Şi uite aşa ajungi să iei în calcul o singură variantă, pentru că restul au fost date deja afară din capul tău de perversa frică. În plus, în mod real, situaţia se prezenta destul de dramatic: noi nu ştiam prea multe despre boală, cât de repede poate evolua, când devine pacientul netransportabil, mai mult, ţara aia nu avea spitale, analizele se fac doar de pe o zi pe alta, doctor Scott era un ciudat, Bangkok-ul stătea să se inunde, deci nu ştiam dacă peste câteva zile o să mai putem ajunge acolo, şi dacă ajungem, unde mergem, ce facem etc un amalgam de gânduri şi întrebări fără răspuns care ne făceau să nu avem încredere în propriile decizii. Pinguinul, însă, şi aici vorbeşte, desigur, Pinguina, a fost mult mai raţional şi a ştiut foarte bine cum să mă sprijine, să mă facă să mă simt mai bine şi să mă încurajeze. E cel mai tare Pinguin! Dar nici tăria Pinguinului nu a durat la infinit (şi aici vorbeşte, desigur, Pinguinul), situaţia încâlcită reuşind să-l panicheze şi pe el. Întrebarea fundamentală "Când plecăm la Bangkok?" încă nu îşi găsise răspunsul... Să aşteptăm să ne zică doctor Scott? Să fugim înainte? Şi iarăşi aceleaşi întrebări: o să se prindă la timp? Cât de repede pot scădea nenorocitele alea de trombocite într-o zi (nu uitaţi, analizele se puteau face doar o data pe zi)? Dacă se agravează boala, mai poate fi Pinguina dusă cu avionul? Se inundă oraşul în 3 zile? Mai zboară avioane până acolo?

Dar să nu vă imaginaţi că aceste gânduri ne-au mâncat chiar 100% din timp. Am reuşit, preţ de vreo oră, să ne şi bucurăm de oraş. Am fotografiat ceea ce nouă ni se parea incredibil: flota auto a oraşului: nişte maşinoaie imense, nişte lazi de-a dreptul. Cel mai popular model: Toyota Hilux, cu două rânduri de scaune în faţă şi pick up în spate: un monstru, ce mai! Şi mai bizar: toate aceste lăzi ocupau trotoarele de nu mai aveai pe unde să treci. Mai mult, trotoarele erau chiar marcate cu vopsea ca loc de parcare pentru aceste blindate, marcajul fiind din clădire până în bordură. Ne-am minunat, am pozat şi am trecut mai departe, nu înainte de a ne întreba din nou dacă nu cumva supermarketurile erau doar pentru străini şi pentru proprietarii de autotrenuri... ăăă, pardon, autoturisme. Aaa, şi încă ceva am remarcat noi: în afară de aceste monster-truck-uri nu prea erau alte maşini, adică oamenii ori au scooter, ori au un jeepan cât casa.

(sărăcime şi bogătan.) 

(maşinuţă sfidătoare pe trotoar) 

(astea nici nu mai încap pe trotuar de mari ce sunt) 

(secvenţă din trafic: în principal, tancuri) 

(trotuar prea mic...)

Doctor Scott ne-a lămurit, în cele din urmă, cum e cu supermarketurile: da, sunt doar pentru străini şi pentru posesorii de basculante, pardon, autoturisme. Aparent, sunt multe ONG-uri care plătesc salarii de vreo zece mii de dolari pe lună, astfel că dragii de expaţi îşi pot permite şi bere la $2,50. Pe lângă expaţi, prin supermarketuri mai umbla şi bogaţii Cambogiei, toţi nişte corupţi (dacă e să-l credem pe doctor Scott). El ne-a prezentat Camboga ca pe un stat mafiot, unde totul este controlat de cei care au bani şi arme, adică de guverm :). Aici, medicii nu au neapărat facultatea terminată, diplomele se cumpără de la minister pe bani negri. Orice diplomă se poate cumpara, nu doar cea de medic, dar asta ne ardea pe noi mai tare atunci. Şi uite de aia a primit Pinguina medicamente de herpes pentru Dengue... Oricum, şi dacă nu ar fi fost diplomele de medic la vânzare ca la piaţă, tot nu ar fi avut Cambogia medici buni din simplul motiv că absolut toţi medicii au fost executaţi în perioada 1975-1979. Şi atunci, cum să ai tu o şcoală de medicină? Cine să peredea?

A treia zi, deja, starea Pinguinei s-a agravat niţel: senzaţie de greaţă mai tot timpul, iritaţie extinsă pe piele şi o oboseală care venea din când în când şi parcă o seca pentru câteva minute de toate puterile, Pinguina devenind foarte moale şi cu o voce stinsă. Toate opţiunile ni se învârteau în cap, iar noi oscilam între disperare şi încercări timide de calmare. Am decis să punem capăt acestui tăvălug şi să plecăm pe loc la Bangkok. Am fugit la aeroport, de unde am luat şi biletele. Şi duşi am fost!