Vietnam - Saigon

Titlul promite o prezentare a Saigonului, dar vom începe cu o prezentare a distraţiei noastre de la mare, Quy Nhon. Nu vrem să vă facem în ciudă, da pe aici e o căldurică numa bună de mare, soare şi plajă. Am fost într-o staţiune mai retrasă, mai fără turişti, numa noi doi ca doi...pinguini:) Ne-am cazat la un hotel de 27 de dolari...ehe, altă ligă deja. Am trecut la scumpeturi ca să ne mulţumim şi noi sufleţelele dornice de răsfăţ, dar până la urmă am cheltuit pe mâncare şi cazare cam tot cât am cheltuit de obicei. Şi asta pentru ca in cei 27 de dolari a intrat şi micul dejun, mic dejun cu bufet... asta înseamnă că mănânci cu burta, cât te ţine hăul. Problema a fost că micul dejun era între orele 6.30 şi 8.30. Păi nu eram în vacantă??? Cum să te scoli în vacanţă la aşa ore inumane??? Mă rog, nu am avut ce face şi a trebuit să ne supunem supliciului, aşa că fiecare dimineaţă începea cam repede (7.30-8) cu fuga repede, repede la ospătat: omlete, supe, mezeluri, bacon, carnaciori, cartofiori, unt, gem, paine aburinda, orez cu legume, paste, fructe, dulciuri, cafea si multe altele. În sfârşit foamea s-a terminat şi am avut parte de mancare adevărata şi multă. Nu ne mai trebuia mâncare până seara când ne luam o conserva de peşte şi nişte tăiţei instant. All in all, n-am cheltuit cu mult mai mult decât în alte zile, dar am avut o cazare excelentă şi mic dejun bun şi îndestulător. Nu vă mai spunem că am avut şi cameră cu view, şi view-ul a fost marea care se spărgea exact sub fereastra noastră. Ne-am simţit foarte bine aici, dar gata cu detaliile, restul rămâne doar pentru pinguini:)))

Iaca am ajuns şi în marele Saigon sau Ho Chi Minh, după noua denumire. Intrarea ni s-a făcut pe o stradă plină de farfurii, farfurioare şi alte farfuriuţe. Ne-am dus chitiţi la un hotel cu mare recomandare în Lonely Planet: Madame Cuc, să şiţi că numele a fost predestinat:))) Ne-au promis marea cu sarea şi ne-am ales cu... Camera la suprapreţ: 20 de dolari, mică, relativ curată, mic dejun cu margarină şi cină cu tăiţei instant şi varză. Ni s-a promis şi cafea gratis la orice oră... o scursură, desigur. Nici măcar Pinguinul, care bea şi mănâncă orice, nu a putut consuma cafeaua. Am fi preferat să bem o singură dată şi bine!

Acest frumos Saigon a fost capitala Vietnamului de Sud,  pe vremea cand Vietnamul trecea prin război civil  (celebrul război din toate filmele americane). După plecarea americanilor, a fost imediat cucerit de către cei din nord. Acest eveniment se numeşte Reunificarea Vietnamului şi este sărbătorit cu mare fast, atât în nord, cât şi în sud, în ciuda faptului că cei din sud s-au reunificat cam cu forţa. Nu s-a prea prins comunismul pe aici prin sud, chiar şi liderii comunişti au rămas cu o urmă de mentalitate capitalistă şi asta se poate observa şi astăzi. Comparând cu Hanoiul, Saigonul pare ruda bogată, totul este parcă la superlativ, dar fără a fi fundamental diferit: are agitaţia oraşelor mari, capitaliste, sunt mult mai multe maşini, locuri de benchetuit, arhitectura este mai dichisită, ce mai, e un loc de pierzanie capitalist, dar parcă fără farmecul exotic al Hanoiului.

Am văzut şi noi ce vede toată lumea când vine la Saigon: muzeul pentru atrocităţile războiului, poşta, catedrala Notre-Dame din Saigon, Palatul Regal, Zoo şi restaurantul în care a mâncat Billy. Cum care Billy? Billy Clinton, omul care a ridicat embargoul Vietnamului în 1994, iar în 2000 i-a vizitat ca să întărească şi mai bine legăturile dintre cele 2 ţări. Şi a poposit omul să mănânce nişte pho (tăiţei) la un restaurant care se numeşte Pho 2000, şi, în mod surprinzător, a început să ne placă şi nouă pho, deşi tot Vietnamul ne-am tot strâmbat când l-am văzut.

(Notre-Dame de Saigon)

 (Poşta, celebră bijuterie arhitecturală)

 (Palatul reunificării - aici ultimul preşedinte al Vietnamului de Sud, chiar în momentul reunificării, i-a spus unui general din Nord "Vă aşteptam să vă predau puterea", răspunsul fiind "Nu poţi preda ceea ce nu ai.")

 (La muzeul atrocităţilor, surpriză!)

 (Am păpat unde a păpat şi Bill Clinton, dovada în tabloul din spate)

 (Toată schema cu tăiţeii Vietnamezi e să pui verdeaţa asta în supă. Are un gust deosebit, fiind o combinaţie de ierburi cu gusturi şi nume exotice: lime, citronela, coriandru, mentă)

 (Dacă n-ai ce face până vin tăiţeii, poţi rumega niţel)

(Deliciile locului: cocos proaspăt. Hai noroc!)

Am văzut şi un fake market vietnamez (din cele chinezeşti spre exemplu poţi cumpăra haine, ceasuri, poşete fake la preţuri şi calitate foarte bune), dar a fost o experienţă extrem de nasoală. Dacă în China te poţi distra la negociat, aici e un stres continuu, oamenii efectiv pun mâna pe tine, te trag în toate părţile, tu zici să-ţi dea drumul şi altcineva te ia şi mai tare de mână. Cine a fost prin China o să spună că şi pe acolo se pune mâna şi se trage de client, dar aici e la un alt nivel: zici că eşti în filmele alea cu zombi care ies din mormânt şi trag de tine :))) Plus că nu vor să renunţe la preţuri în ruptul capului...unde mai e fun-ul????

Experienţa care ne-a mişcat cel mai mult a fost cea de la muzeul atrocităţilor. Ai ocazia să vezi ce înseamnă un război relativ recent şi urmările lui până astăzi. A fost cutremurător să vezi imaginea unor copii sau tineri mutilaţi, omorâţi sau născuţi handicapaţi ca urmare a ierbicidelor aruncate din avion pentru curăţarea junglei.

Cea mai frumoasă experienţă a fost la grădina zoologică, unde am văzut pentru prima dată ceva magic: ehe, nu vă zicem din prima... ce-o fi? ce-o fi? well, nici mai mult nici mai puţin decât o girafă, una mare, mare cu puiuţii ei. Ştim, girafe a văzut multă lume la zoo, dar experienţa de aici a fost specială deoarece am avut ocazia să şi punem mâna pe ea: desigur, Pinguinul a fost mult mai curajos decât Pinguina, de aceea are şi dovada că într-adevăr a pus mâna pe domniţa cu gât lung. Şi Pinguina are poze cu mâna pe girafă, dar sunt toate mişcate, probabil datorită iuţelii cu care s-a produs evenimentul.

Şi nişte bonusuri:

(Nani, nani, puişor!)

 (Somnic de frumuseţe)

 (Ce se mai poate face cu un iPhone... priviţi oglinda de la acest bolid)

(Găini proaspete, oricând. În mijlocul oraşului.)

Vietnam - Hoi An

Hoi An-ul ni s-a arătat pe la amiază, după o cursă de vreo 4 ore cu autobuzul. Ne-am cazat după ce am inspectat mai multe oferte şi am luat o camera rezonabilă cu 12 dolari, pe negociate, pentru că cereau 15 dolari la început. Bine, rezonabil ni s-a părut la început, că după aia am remarcat că ceea ce credeam noi a fi miros de naftalină în cameră (deci de curăţenie!) era, de fapt, miros de canal care venea înapoi prin scurgerea de la baie. Ne-am mai scos înfundând scurgerea cu hârtie igienică udă, dar 100% bine tot n-a fost:D

I se face reclamă mare acestui oraş, mulţi străini îl văd ca pe o mică minune, un soi de gem al Vietnamului ("gem" în engleză, nu în română:)))). Pentru vietnamezi, e şi mai şi: e un oraş care a scăpat de bombardament şi a reuşit, astfel, să păstreze arhitectura originală. Mai mult, se pare că a fost un oraş locuit, în principal, de aristocraţi (locali şi străini - comercianţi - căci oraşul a fost un port important până să se colmateze râul, rămânând apoi doar un sătuc amărât, asta până să fie, în cele din urmă, redescoperit ca Mecca a turismului vietnamez). Dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, e mai fain să vezi nişte case de fandosiţi decât de rupţi în fund:))

Am cumparat biletul turistic orăşenesc, care include accesul la 5 obiective turistice la alegere din cele vreo 20 ale oraşului. Toate cele cinci pot fi vizitate într-o ora, incluzând timpul de deplasare între ele :D. Primul obiectiv: casa comercianţilor chinezi din provincia Fujian. Foarte interesant, dar nu va plictisim cu amănuntele acestei vizite de 5 minute, aveţi mai jos câteva poze cuprinzând 100% din obiectiv:

Al doilea obiectiv: casa de slujire a strămoşilor familiei Nu-Ştiu-Cum. Strămoşii sunt foarte importanţi în Vietnam, ei fiind slujiţi ca nişte mici zei. Fiecare casă, magazin, hotelaş sau restaurant  deţine câte un altar în cinstea răposaţilor. Cei mai bogaţi (cum este şi cazul de faţă) îşi construiesc o casă întreagă, cu mai multe corpuri şi grădină, doar pentru strămoşii propriei familii. Mai multe detalii, însă,  într-un episod special dedicat religiei în Vietnam.  Toată vizita a durat 3 minute, mai puţin decât ne-a luat să scriem acest paragraf, şi am văzut 3 stiluri arhitecturale utilizate pentru construcţia unui singur acoperiş: Uau!

Cu al treilea cupon orăşenesc, am avut ocazia să inspectăm o casa veche vietnameză, una ajunsă deja la a şaptea generaţie. Turul a durat fix 2 minute şi a fost făcut de reprezentanta generaţiei a opta (generaţia a şaptea poseda casa şi era ocupată cu numărarea unui teanc mare de bani, a opta urmând să o posede şi, probabil, să se ocupe cu numararea teancurilor viitoare de bani:)))). Ni s-a spus că acea casă e construită în 3 stiluri arhitecturale diterite (vietnamez, chinez şi japonez - aici chinez, acolo vietnamez şi, la etaj, japonez, dar etajul nu se viziteazaă aşa că nu puteţi vedea) şi că parterul se inundă cam un metru în fiecare an. Punct. Acum puteţi face poze şi pe acolo e ieşirea:D. Am făcut poze doar cu nişte caractere chinezeşti, ale căror trăsături erau în formă de păsări. Nu ne-am obosit să pozăm şi restul obiectivului.

Am avut parte şi de doua experienţe inedite mai pe înserat: un liliac s-a uşurat (pipilicu) pe mâna Pinguinului, în timp ce un altul s-a uşurat (căcuţ) în capul Pinguinei... aşa contact cu natura mai rar, nu?  Pentru cei curioşi, iată cum arată căcuţul proaspăt de liliac :)))

Nu mai ţinem minte ultimele 2 obiective (a trecut deja o săptămână de când am fost acolo). Parcă unul a fost un templu, credem că astea sunt pozele:)))

Părerea noastră e că oraşul nu e aşa de mare fâs precum e descris prin materialele de călătorie. Stilul arhitectural original se reduce la nişte case cu un etaj, lipite una de alta, din care parterul a fost transformat, fie în magazin, fie în restaurant, astfel încat ochiul turistului nu mai poate aprecia nimic din mult trâmbiţata arhitectură. În loc de arhitectură veche şi farmec de demult, în Hoi An găsesti din belşug paltoane, rochii de seară, sandale, şaluri, feţe de pernă, păsări de lut, tablouri, sculpturi gigantice din lemn lăcuit, buzi din gips şi alte bazaconii pentru care noi nu reuşim să identificăm potenţialii clienţi.O altă laudă adusă oraşului e aceea că e un oraş fără maşini, şi, wow, ce frumos te poţi plimba pe străduţele mici descoperind farmecul original, fără a fi deranjat de această invenţie modernă şi poluantă, autoturismul. Ei bine, lasă că te deranjează mulţimea de scutere, care te claxonează la tot pasul, îţi inundă nările cu miros de eşapament şi-ţi distrug urechile cu zgomotul lor.

Am făcut şi o plimbare cu scuterul. Mai mult, Pinguina a avut ocazia să-şi încerce măiestria pentru prima dată în ale şofatului de scutere. Şi ce treabă meseriaşă a făcut!:))) A reuşit să ia şi câteva curbe fără sa scape aparatul:))) Plimbarea a fost iarăşi un succes. Am reuşit să descoperim câteva sate de pe lângă Hoian, cu un farmec aparte, sate care se remarcă prin ulicioare înguste si întortocheate, cu vegetaţie multă care parcă te sufocă. Ne-am holbat şi prin casele oamenilor şi ce credeţi că am găsit? Nimic! Casele sunt extrem de goale, cu foarte puţină mobilă. Sau, cel puţin, aşa erau camerele de la stradă, pe care le-am vazut noi.

Hoianul minunat are şi plajă, unde am poposit şi noi cam vreo oră. A fost prima baie a Pinguinului după ceva vreme, şi, deşi marea nu a fost grozavă, a fost totuşi mare. Pinguina nu a intrat în apă, întrucât, în ciuda poreclei, nu ştie să înoate :))).

Şi pe final, că tot e Vietnamul ţara fake-urilor (mai ceva decât China), punem şi noi o poză fake :)))

Vietnam - Hue

Ne-am urcat în trenul de Hue, dintr-o gară mică, mică, mititică. Pinguinul a făcut o previziune sumbră: sigur găsim 2 vietnamezi transpiraţi dormind în paturile noastre. Şi să vezi minune că 50% din previziune s-a adeverit: un vietnamez mic şi ciufulit, aproape soios şi cu unghiile negre, s-a sculat buimăcit de zgomotele noastre şi a eliberat reticent patul. Trenul a fost tot pe sistemul lipa-lipa, cu multe opriri şi viteza de personal, deşi ne aflam în celebrul pe aici "Reunification Express", cel mai cel tren, care uneşte nordul cu sudul. La asta s-a mai adăugat  şi cheful nebun de gălăgie al vietnamezilor la vremea micului dejun (6 dimineaţa), după ce o nebună din patul de jos a ţipat la telefon vreo 2 ore, fix pe la miezul nopţii. Nu am înţeles de ce, dar ne-am întărit convingerea că ăştia au o limbă de tot cocosul, care sună a maimuţă, numai bună de făcut scandal (sunete înalte şi vocale lungite).

Am ajuns la Hue pe la 10 dimineaţa, ne-am cazat în hotelul unei doamne foarte amabile, într-o camera ok, de doar 10 dolari. Singurul inconvenient a fost ploaia, o ploaie care a tot căzut parcă să ne facă noua în ciudă: se mai oprea pentru câte o oră, apoi iar ne făcea sâc, sâc cu câte o rafală puternică. Am ieşit, însă, curajoşi din casă şi am plecat să vedem oraşul, un oraş considerat drept foarte frumuşel de majoritatea călătorilor. E într-adevar, un oraş mic şi frumos, cu câteva relicve istorice pe care le-am vizitat şi noi. Bine, am zice că e mai degrabă frumos de trăit în el (verdeaţă, clădiri mici şi ok) decât frumos de vizitat. Nu că n-ar fi frumos, dar nu e din categoria "Uau!".

Mai întâi, am zis să mergem la Palatul Imperial, că deh, e obiectivul numărul unu din oraş, să căscăm şi noi ochii la minune. Palatul, însă, un mare fâs, mai mult în paragină decât obiectiv de vizitat. Bine, aici suntem putin răi (sau exigenţi), dar judecăm şi noi aplicând standardele pentru cea mai jmecheră treabă dintr-un oraş pe care nu trebuie să-l ratezi dacă ajungi în Vietnam. Am suplinit însă dezamagirea culturală cu... prăjituri:))))) Am descoperit nişte prăjiturele care seamănă cu eclerele noastre, şi hmmm ce ne-am mai fericit stomăcelul:)))) Da, stomăcelul, nu stomăcelele, întrucât Pinguina a mâncat mai mult. 3 la 1.

(nu, nu este un lan de orez de la ţară, este chiar curtea Palatului Regal)

Dacă tot am vorbit despre prăjiturele, să vorbim iarăşi despre mâncare. O să credeţi că suntem doar nişte mâncăi obsedaţi de mâncare şi că doar asta căutăm, dar nu e chiar aşa. Mâncarea e un aspect cultural extrem de important în descoperirea unui popor şi a unei civilizaţii: păi dacă ai stomacul gol, cum poţi absorbi toate vibraţiile culturale care te înconjoară? Ce am observat noi până acum e că ei nu au cultura mâncatului afară, în oraş (cam ca la noi). Mâncatul în familie pare mult mai important, aşa că dezvoltarea restaurantelor e legată de dezvoltarea turismului. În fiecare oraş vietnamez găseşti câte o stradă (sau un cartier întreg) cu hoteluri şi restaurante pentru străini. Poate fi o experienţă amuzantă, frustrantă sau chiar tristă, după noroc:))) Ce lipseşte acestei experienţe, însă, e contactul cu populaţia locală. În aceste restaurante, manâncă doar străinii şi nu ai şansa să-i vezi pe localnici la masă, cu familia, cu prietenii, nu ai şansa să-i vezi plescăind supe (aşa cum fac chinezii:))) sau scuipând oase de peşte direct pe masă (tot chinezii la apel:))). Sau mâncând scârboşenii. Ai, în schimb, şansa să guşti produse locale. Ne-am aventurat şi am mâncat mai multe treburi vietnameze decât înainte: de exemplu, nişte prăjiturele cu gust de cauciuc, nişte carne de vită tocată şi amestecată cu zahăr, coaptă în frunză de banană (carne + zahăr = bleah! :)), şi nişte fructe de mare. Am vrut creveţi şi calamari. Visam la o farfurie plină de creveţi cu unt şi iaca că vine: o farfurie mare cât toate zilele cu... 3 creveţi pe ea!!!! câţi??? 3 creveţi??? Nu saturi nici măcar un copil cu aşa ceva, darămite crocodili hămesiţi!:D

Seara, însă, am plecat cu mult avânt şi speranţă în ochi la gândul că vom mânca mult şi bine. Comanda a fost pe gustul nostru, şi parcă nici porţiile nu erau prea mici. Şi cum înghiţeam noi aşa cu spor de se aşeza îmbucătura peste îmbucătură exact acolo unde trebuia (nu, nu, nu pe burtă, ci ÎN burtă:)))), vedem un şobolan venind oarecum nepăsător dinspre bucătărie spre stradă, cam pe unde era şi masa noastră... Ne-am sculat dezgustaţi şi am şters-o, fără să ne mai uităm în urmă. Aşa că experienţa noastra culinară de aici rămâne aceiaşi, descrisă printr-un singur cuvânt: flămânzeală. Ca tot îşi dorea Pinguinul să slăbească, să fie asta soarta sărindu-i în ajutor?!:))

Experienţa Hue a fost întregită cu "vânătoarea" de morminte regale de a doua zi. Am facut "excursia" pe bicicletă. Proastă alegere. Singurul oraş cu împrejurimi deluroase şi noi luăm biciclete... Şi când te gândeşti că la şes am avut inspiraţia să luăm scuter...  Iar bicicletele noastre... nişte bombe fără viteze.  E crunt să pedalezi la deal pe bicicletă fără viteze => Pinguina a făcut şi cârcei mai pe la final. Ne-au umilit câţiva puşti care pedalau de mama focului şi treceau ca nişte rachete pe lângă noi. Ne-am scos şi noi şi am zis că ăştia s-au născut pe bicicletă şi de aia-s aşa de vânjoşi:)) Şi ca să fie ciuda şi mai mare că n-am luat scuter (pardon, motorbike, că aşa-i zice pe aici) am avut şi nişte porţiuni noroioase de offroad, numai bune de luat cu ceva motorizat.

Înainte de a ajunge la primul mormânt, ne-am oprit la o pagodă (un soi de mănăstire de pe la noi, cu chilii si calugari):

Mormintele au fost o surpriză foarte plăcută, impresionând prin arhitectură şi atitudine. Arhitectura cu nuanţe predominat roşiatice aminteşte de Cambogia pe care o vedem prin filme (o să vedem la faţa locului dacă aşa şi e). Mormântul este, de fapt, un  uriaş parc cu 5 zone, unde, de altfel, regele a şi trăit o perioadă. Să nu credeţi că era neapărat vreun ţăcănit satanist care a vrut să stea în mormânt şi să vadă şi el cum va fi in viaţa de apoi:d ci, pur şi simplu, urma şi el, mititelul, tradiţia. Mititel la propriu, un soi de Adi Minune, căci avea sub 1,5 m înălţime: era aşa de mic, încât tronul lui era mai mic decât al reginei. Acum, întelegem că putea fi mai mic decat regina (avem şi noi exemple pe Iri şi Moni), dar să-şi facă şi tronurile tot aşa??? Păi ce barbat e ăsta?

Au fost amenajate clădiri speciale pentru împărat,  pentru soţii şi pentru concubine. De reţinut este că împăratul Tu Duc a avut vreo sută şi ceva de neveste, nenumărate concubine şi...nici un moştenitor. Se mai întâmplă să aibă omul atâta ghinion, sute de concubine şi toate sterpe:). Acum, pe seriosulea, măcar se poate consola cu faptul că i-au fost fidele. Vă daţi seama ce-ar fi însemnat să aibă câteva sute de concubine fără copii şi doar una cu copil???

Într-una din clădirile cu vedere la lac, împăratul crea poezie. Apoi o recita mult iubitelor sale neveste, concubine şi ce-or mai fi fost ele. Ne vine în cap doar imaginea unui Becali recitând "Melc, melc, codobelc..." şi a unor aplaudace plictisite prefăcându-se impresionate. Ca prin catedrele de pe la facultăţi.

Înainte de a ajunge la sarcofag, trebuie să treci de o stelă imensă care povesteşte în caractere chinezeşti faptele glorioase ale împăratului. Pentru cine nu ştie, stela este o placă de piatră  pe care se sculptează diverse texte, poezii, învăţături, fapte eroice, după caz. Pe la noi nu prea există, dar prin Asia sunt destul de întâlnite. Pot servi şi drept dispozitiv de multiplicare a preţioaselor texte de pe ea, prin presarea unei hârtii cu cerneală pe literele/caracterele sculptate.  Şi cum ziceam, după ce ne holbăm la virtuţile împăratului, ajungem la punctul culminant: mormântul. Că doar asta am venit să vedem, nu? Numai că se pare că trupul lui Tu Duc a fost îngropat într-o locaţie necunoscută (evident, împreună  cu nenumarate comori). Motivul: să nu fie jefuit de hoţii de morminte. În acelaşi scop, cei 200 de vietnamezi care au ajutat la înmormântarea împăratului au fost decapitaţi.

 (aici a compus împăratul poezie...)

 (stela cu isprăvile micuţului)

(sarcofagul unde nu se află rămăşiţele pământeşti ale împăratului)

Dupa vizitarea acestui obiectiv, am încercat să căutam şi alte morminte enumerate în ghid. Am orbecăit căutându-le, şi e posibil să le fi şi găsit, întrucât am vazut nişte ruine din stradă. În ghidul nostru ediţie 2009 scria că sunt în renovare. Ei bine, aşa sunt şi acum. Şi noi care credeam că Bechtel sau metroul din Bucureşti se mişcă greu.

 (mormânt regal încă în paragină)

 (căutând banane pe uliţa din sat)

 (luptând cu noroaiele - a fost şi mai rău, dar aici ne-a dat mâna să ne şi oprim să pozăm)

 (sat)

 (uliţă)

(orez la uscat pe şosea, o privelişte des întâlnită la vremea recoltei)

Am văzut şi ceea ce odată a fost cel mai important loc religios al Vietnamului. Asta trebuie să vedeţi şi voi:

 (apropiindu-ne de locul minunat... suspansul creştea)

(punctul culminant: ceea ce a fost odată cel mai important loc religios al Vietnamului; nu ne pare rău că am ajuns pâna acolo)

A doua zi, ne-am îmbarcat către urmatoarea destinaţie, oraşul Hoi An, care a scăpat de ravagiile războiului, oferind, astfel, şansa unica de a observa un oraş medieval vietnamez, cu arhitectura, şarm şi tot tacamul. Sau, cel puţin, aşa visam noi pe atunci.

Şi ca bonus foto, ce se mai găseşte prin supermarket + generaţia viitoare de vietnameze: